a7
Competenţă şi superficialitate
George Neagoe
Până la Dosarele secrete ale agentului Anton: Petru Comarnescu în Arhivele Securităţii (ediţie de documente comentate, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2014), cărţile lui Lucian Boia nu se încadraseră în categoria cercetărilor sistematice şi inovatoare. Le-am plasat în zona sintezelor care susţineau reinterpretarea istoriei într-o grilă antimarxist-leninistă. Lucian Boia a promovat cu succes eliminarea unui viciu metodologic din lectura istoriei, şi anume stilul de factură stalinistă al identificării unui set de cauze imuabile, care să fi condus către o serie de efecte irevocabile. Această vânătoare a cauzelor şi a efectelor era primejdioasă pentru că, şi după 1990, imprima istoriei un caracter teleologic, iraţionalist, care, între 1948 şi 1989, se confunda cu lupta dusă pentru desăvârşirea construcţiei comunismului. Totuşi, în loc să susţină istoricitatea pluralistă, Lucian Boia a abolit ideea de cronologie, preferând să se refere la recurenţa unor tipare care guvernează reprezentările omului asupra universului. Practic, a eliminat din discuţie utopia şi mesianismul faptelor, concentrându-şi atenţia asupra câtorva arhetipuri ale percepţiei. Riscul pe care Lucian Boia nu l-a putut eluda procedând astfel a fost acela că a înlocuit o naraţiune îmbibată cu iluzii retrospective (naive sau rău intenţionate) cu o poveste care, din păcate, nu explică procese şi situaţii, ci modalităţile cum societatea le integrează în sistemul ei de aşteptări.
Pentru toate aceste considerente, apariţia volumului Dosarele secrete ale agentului Anton: Petru Comarnescu în Arhivele Securităţii poate fi considerată, până la un punct, o abatere de la normă. Dar, corelând demersul cu unul dintre contextele ştiiţifice actuale – transformarea fondurilor de la C.N.S.A.S. în arhivă de istorie culturală –, observăm că Lucian Boia propune o lucrare nu tocmai impresionantă. Desigur, subiectul atrage imediat atenţia. Discutăm despre un intelectual care, din pricina afinităţilor generaţioniste cu Eliade, Cioran şi Eugen Ionescu, a intrat în vizorul Securităţii. Mai mult, înscriind biografia lui profesională în coordonate extreme ale perioadei comuniste, Petru Comarnescu era destinat uneia dintre cele două universităţi acreditate – cea liberă şi cea din penitenciar. Devenind un informator consecvent al Securităţii (sub cota R 330218 găsindu-se 6 volume, p. 19), Pentru Comarnescu a ales să servească regimul comunist în calitate de intelectual public, sperând că-şi va îmbunătăţi starea financiară şi socială. Numai că au existat incompatibilităţi între planurile personale şi climatul epocii. Devotamentul agentului Anton nu a fost recompensat decât cu menţinerea lui în libertate:
Agentul Anton apare în 1953 şi se manifestă fără întrerupere până în 1969. Nu ştim cum s-a petrecut recrutarea; ne putem însă imagina. A fost perioada cea mai grea pentru Comarnescu: maginalizat, fără un ban, cuprins de nesiguranţă şi teamă. Securitatea se va fi servit de argumentul homosexualităţii; înclinare pe care n-avea cum s-o nege (se păstrează, de altfel, printre notele sale informative, o listă de «persoane care au practicat inversiunea sexuală» şi alta, mai personală, privind propriile sale legături sexuale cu bărbaţi în ultimii cinci ani). (p. 16)
Cu alte cuvinte, nu s-a manifestat o relaţie de reciprocitate între „Anton“ şi instituţia care-l recrutase.
Însă Lucian Boia a scos din calcul un aspect de neocolit pentru acele vremuri. Este vorba despre raportul între public şi privat. Aici, în ceea ce mă priveşte, s-ar distinge două direcţii. Pe de o parte, ar fi anularea oricărei forme de intimitate, care decurge din eliminarea dreptului la opinie/ opţiune. Pe de altă parte, s-ar fi dovedit necesară o analiză privind statutul sociopolitic al informatorului „Anton“. Era el perceput ca un profesionist în domeniul culturii? Era util doar pentru că era şantajabil? Care sunt conexiunile şi incompatibilităţile între conştiinţă şi limbaj, ţinând cont de detaliul că agentul „Anton“ semnalează în câteva cazuri că practicarea discursului marxist-leninist constituie doar o formulă publicistică, nicidecum o convingere? Cum se răsfrâng acţiunile unei persoane cu identitate conspirativă, lucrând pentru serviciile secrete, asupra propriei biografii, în condiţiile în care informatorul reprezenta şi voinţa discreţionară a statutului? Se poate deduce un mecanism al autopromovării în notele predate Securităţii, în virtutea faptul că, scriind sub o identitate falsă, avea ocazia să invoce numele lui Petru Comarnescu în ipostaze favorabile? La cea din urmă interogaţie, lămuriri se află în următorul pasaj: „Ion Frunzetti, împreună cu Schilleru, sunt consideraţi cei mai buni critici din grupul Oprescu, şi artiştii pe aceştia şi pe Jianu şi Comarnescu îi socot cei mai valoroşi“ (p. 26).
Periplul prin care ne poarte notele informative olografe date de Petru Comarnescu indică faptul că acesta nu şi-a realizat destinul. În loc să-şi împlinească personalitatea, a ajuns un slujbaş supus al Securităţii:
Verdictul moral nu poate fi decât unul de vinovăţie; excesul de zel anulează până şi circumstanţele atenuante care s-ar fi putut altminteri invoca (marele vinovat, în toate, fiind regimul comunist). Însă valoarea literară a multor pagini este indubitabilă. Laolaltă, alcătuiesc un fel de Comedie umană a lumii intelectuale şi artistice româneşti din anii ’50 şi ’60. Autorul excelează în arta portretului (uneori doar schiţat, alteori adevărat studiu psihologic), la fel şi în naraţiune. (p. 17)
Deşi uneori se desprind consideraţii precise şi convingătoare legate de neîndeplinirea vocaţiei lui Petru Comarnescu, mi se pare că Lucian Boia a neglijat subiectul şi, aşa cum reiese din citatele prezentate, a recurs la clişee literare inconsistente. Eu nu mă împac cu ideea de a face o ediţie de documentate. De ce nu o monografie? Dezvăluirile din Dosarele secrete ale agentului Anton deschid scenarii pentru portretizarea omului şi pentru judecarea epocii.
Preferând o paradigmă literară confortabilă şi eludând propriile verdicte tranşante autorul iese din nou din sfera cercetării aplicate. Exemplele sunt variate. De pildă, în prima notă de subsol a cărţii (p. 7), Lucian Boia precizează sursele consultate în care figurează data şi locul de naşterii lui Petru Comarnescu. Dar nu menţionează cea mai avizată sursă: Dicţionarul general al literaturii române. Apoi, anunţând că nu se cunosc împrejurările racolării lui Petru Comarnescu, Lucian Boia nu lămureşte dacă a semnat sau nu criticul de artă un angajament de colaborare. S-a pierdut? Unele note editate nu sunt însoţite de data redactării. Să înţelegem prin urmare că respectivele documente au fost reproduse după dactilograme, care nu au păstrat şi momentul intrării în arhiva Securităţii? Ultimul detaliu asupra căruia stăruiesc vizează carenţa aparatului filologic minimal. Un istoric nu este un documentarist, un colecţionar de acte sau un compilator. Menirea lui constă în explicarea anacronismelor şi a termenilor polemici:
V. Voiculescu este în vârstă de vreo 70 de ani. A fost medic în tinereţe şi mai târziu prin 1928 a început să publice versuri, care au fost preţuite de la apariţia lor. A publicat mai ales în revista Gândirea, care prin 1934-1940 a devenit legionară, fiind coordonată de Nichifor Crainic. Voiculescu a fost prieten cu Crainic şi alţi poeţi şi scriitori fascişti, dar, spre deosebire de ei, nu a militat activ pentru fascism, nu a scris versuri legionare, nu a avut ieşiri huliganice în presă. Poezia lui cultivă un oarecare misticism naţionalist, cântând vremurile patriarhale şi basmele. (p. 153)
Sintagma „scriitori fascişti“ necesita dezambiguizare, deoarce, din câte ne dăm seama, era echivalată cu cea de scriitori legionari. De asemenea, cred că ne confruntăm cu o neglijenţă inadmisibilă în a edita documente despre mediul literar fără consultarea unui specialist în domeniu. Petru Comarnescu reiterează (p. 154) informaţia că debutul lui V. Voiculescu s-a produs în 1928. Or, ştim că poetul a publicat prima lui plachetă, Poezii, în 1916.
În concluzie, cartea îngrijită de Lucian Boia este primejduită de superficialitate.