a2

Lumea Regulamentului organic

Ovidiu Pecican

Debutul în roman al Ligiei Ruscu, istorică a Antichităţii, cu O dimineaţă la vânătoare (Iaşi: Polirom, 2014, 572 p.), marchează un nou punct pe harta romanului istoric românesc. Poveste din vremea Regulamentelor organice, scăpând tentaţiei de a continua tonalitatea narativă a lui Ion Ghica din Scrisorile către V. Alecsandri şi eludând eventuala ispită a reconstituirii prea tehnic acurate, supralicitând uşor occidentalismul vestimentar şi comportamental al unei epoci când peisajul uman românesc era încă preponderent oriental, romanul acesta se înrudeşte ca aer şi ca spirit atât cu Dridri ul lui Vasile Alecsandri, cât şi cu Elenco, de Horia Stancu. În acelaşi timp însă, se regăsesc aici mai mult spiritul şi atmosfera din strădaniile începuturilor genului la noi, aşa cum se contura el pe la 1850, prin pana pionierilor (M. Kogălniceanu şi ceilalţi), fără excelenţa stendhaliană a Ciocoi¬lor vechi şi noi şi fără, iarăşi, accentul balcanist al realismului acelor pagini de pionierat. Pentru viziunea orientalistă, teoretizată atât de bine de Edward Said mai recent, stau mărturie paginile în care Neagu Djuvara reconstruieşte lumea respectivă pe urmele memorialiştilor şi ale călătorilor străini, ca şi ale gravurilor şi tablourilor lăsate în urmă de apuseni care au traversat Câmpia Română şi Carpaţii.
Ceea ce aduce nou autoarea odată cu această proiecţie narativă bine închegată, cu personaje bine individualizate, din societatea mai degrabă înaltă a Valahiei, dintre care se evidenţiază tânăra Sofia – siluetă feminină inteligentă, capabilă să discearnă iţele unui caz mai complicat de crimă (o adiere de Agatha Christie) –, este dibacea relaţionare între protagonişti cu ajutorul dialogului. Rari sunt debutanţii care mânuiesc bine dialogul, dându i consistenţa unui făuritor de relaţii şi raporturi între oameni, aşa cum face Ligia Ruscu. Desigur, este vorba despre arta unui dialog egal cu sine, fără distorsiuni, unde cuvintele spun ce se cuvine spus, nu ascund în spatele lor complicaţii caracteriale şi nici nu alunecă în ironie, sarcasm, delir ori altceva. Astfel, ajutată de schimbul de cuvinte dintre cei angajaţi în poveste, naraţiunea se constituie de la sine, fără a exploata adâncimile, dar dând un bun relief (nu şi culoare) suprafeţei.
Familie, chiverniseală, preocuparea pentru un testament a potenţialilor moştenitori, călătoria la un conac boieresc de la ţară sunt elemente ce pot fi regăsite şi la Jane Austin, şi la surorile Brontë, şi la Daphne du Maurier, deşi cea care scrie nu aparţine unei tradiţii literare anglo saxone, ci propriei noastre literaturi. Din acest punct de vedere, se poate spune că, apărând în interiorul literelor româneşti, Ligia Ruscu scrie un roman care îşi… anticipează predecesoarele imediate. Textul ei nu are nimic din romanul burghez, „proustian“, al Hortensiei Papadat Bengescu, şi nici din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, după cum nici din stilul aventuros şi alert al Ursitei lui Hasdeu. Te duce cu gândul mai degrabă la stendhalism şi balzacianism, la Al. Dumas tatăl chiar, cel din naraţiunile de fundal, din povestirile contemporane acestuia, explorând o versiune de romantism echilibrat, o alianţă a lui cu un anume realism istoric. Naraţiunea liniară, fără meandre şi surprize de anvergură, care să răstoarne perspectiva, captivează şi poartă mai departe cititorul, către deznodământul unei poveşti de dragoste ce se împleteşte şi din tatonări aşa zicând criminalistice. Dar, remarca o persoană avizată, cea mai potrivită trimitere culturală pentru ataşamentul dintre Sofia şi Receanu rămâne cea referitoare la Scarlet O’Hara şi Rhett Butler din faimosul roman al Margretei Mitchell, Pe aripile vântului. Să fie vorba despre o influenţă insidioasă şi rămasă ascunsă chiar şi pentru autoare? Ori despre pariul unei replici româneşti? Cert este că O dimineaţă la vânătoare – titlu ce aminteşte de Dramă la vânătoare de A. P. Cehov – se recomandă ca o lectură agreabilă şi recompensantă.
Rămâne, desigur, o întrebare: ce anume deosebeşte acest roman, scris astăzi, de precedentele lui tipologice şi, mai ales, de vârfurile producţiei de gen? Întâi, perspectiva istorică de care beneficiază Ligia Ruscu şi pe care nu întotdeauna creatorii de roman istoric au utilizat o la fel. În Moldova ştefaniană a Fraţilor Jderi, Sadoveanu proiecta luminile unei epoci eroice şi paradiziace, în pofida (sau datorită) vremurilor în care scria, confruntate cu o epocă de criză şi mai pe urmă cu un război devastator. În fond, între marele autor al epopeii Moldovei gotic medievale şi Bălcescu din Românii supt Mihai Vodă Viteazul, tot atât roman, cât şi istorie propriu zisă, nu se configura nicio ruptură, ambele opere dovedindu se izvorâte din nostalgia eroizantă prelungită pe seama eroilor naţionali din sec. al XIX lea până în sec. al XX lea. În Dimineaţa pierdută, scrisă în plină dictatură comunistă ajunsă la apogeu, Gabriela Adameşteanu reconstituia epoca dinaintea celui dintâi Război Mondial din Bucureştii burghezi cu un sentiment nostalgic al tragediei, cu sfâşierea contrastului dintre un atunci ireversibil şi un prezent rezidual; fără însă a celebra, ci conştientă şi de inconsistenţele timpului rememorat, reconstituit într o istorie de microgrup, prin sensibilitatea Vicăi Delcă. O dimineaţă la vânătoare a Ligiei Ruscu nu pariază însă pe vreo viziune istorică mai mult sau mai puţin marcantă prin cuprinderea ei. Practic, naraţiunea se lasă cuprinsă în cadrele epocii dominaţiei ruse din Principate, marcate de silueta reformatorului ţarului, generalul Pavel Kisseleff, etapă a trecutului bine punctată de pana aceluiaşi Ion Ghica drept timp al abuzurilor, chiar dacă şi al primei constituţii româneşti. Ligia Ruscu nu îşi propune totuşi să evadeze în afara cadrului de mică istorie familială şi de castă în care se desfăşoară intriga. Notaţiile referitoare la istoria (mai) mare sunt judicios documentate, inadvertenţele lipsesc, dar până la urmă bolta de deasupra peisajului nu se leagă în ceva mai înalt şi mai adânc. Desigur, nu este de aşteptat ca orice roman istoric să dobândească volume şi reliefuri de tipul amplelor fresce ale lui Tolstoi şi Şolohov, să zicem. Dar formaţia istorică a autoarei încuraja şi o asemenea expectanţă, chiar dacă nu până la a spera că produsul va stârni o analiză filosofică de felul celei închinate de C. Noica lumii lui Platon Karataev.
Există o umanitate demnă şi civilizată în roman care pare mai curând un decalc după modul de a imagina asemenea prezenţe în tradiţia narativă occidentală. Sentimentul pe care îl iscă lectura este că acestei lumi româneşti i se conferă mai multă graţie şi gravitate decât a avut. Partea de pitoresc, exotic, ridicol chiar – rezultată, în lumea „alfabetului de tranziţie“, cum spunea Ştefan Cazimir, dar şi antecedentelor acesteia (cu atât mai mult), din tensiunea între modelele de evoluţie răsăritean şi vestic, dintre turcocraţia grecizantă, la noi, şi modelul „nemţesc“ – rusesc – lipseşte aproape cu totul. Or, adevărul acelor vremuri consta, nu puţin, tocmai în inadvertenţele şi contrastele rezultate din această coabitare cu o istorie de cel puţin un veac şi ceva (pendularea din vremea războaielor ruso româno turce la toate nivelurile societăţii de la noi). Poate că aici ar fi putut fi un punct de atac capabil să închege o altă coerenţă, metatextuală.
O dimineaţă la vânătoare este o carte destinată plăcerii lecturii. Ea reînvie o lumea românească mai puţin frecventată, plauzibilă, dar distilată, fără vreo componentă socială prea apăsată – în pofida obişnuinţei noastre cu prezenţa marcată a acestui nivel, de la Filimon şi Duiliu Zamfirescu la Slavici şi Rebreanu –, un tablou dedicat boierimii munteneşti de pe la 1830 şi marcată mereu subsidiar de un anume „ar fi putut să fie“.
Fără a aduce deci o lumină suplimentară primei modernizări româneşti de factură rusă – cea de după pacea de la Adrianopol –, romanul Ligiei Ruscu pune la bătaie o poveste demnă de tot interesul cititorilor, alertă, cu destulă atmosferă în maniera literaturii vestice a primei jumătăţi a sec. al XIX lea, creând personaje plauzibile psihologic şi social, chiar dacă ambientate vizionar mai curând către Europa descoperită cu uimire de Dinicu Golescu (la Sibiu şi Braşov!). Totodată, el deschide drum unei noi autoare, de real talent, capabilă de construcţie coerentă, scutită de greşelile neîndemânatice ale începuturilor literare şi având meritul de a redeschide drumul către una dintre tradiţiile noastre prestigioase, cea a romanului istoric.