a19

Dacă ajungi vreodată la Aarhus

Flavia Teoc

Motto: Atunci am înţeles că tot ce se întâmplă în lumea asta are un scop şi că cele mai jalnice izbânzi au folosit, în cele din urmă, la ceva.
(Ludwig Holberg, Călătoria subpământeană a lui Niels Klim)

Mă îmbolnăvisem şi în fiecare zi număram firele de păr care cădeau pe prosopul alb, încă umed. Ţineam pieptenele strâns şi îl mişcam lent ca nu cumva să smulg fire care n ar fi trebuit să cadă azi, le adunam apoi pe cele căzute într un ghem pe care l aruncam în toaletă şi îmi uscam îndelung cu föhnul podoaba capilară pufoasă şi transparentă precum aurele sfinţilor. Plăcerea ritualului de dimineaţă mă părăsise demult şi fiecare mişcare mă durea ca o lovitură în stomac aşteptată cu braţele deschise, pentru că în boală gesturile stereotipe sunt primele care nu mai funcţionează. În cele din urmă, vocea îmi devenise lemnoasă precum ecoul într o pungă de hârtie, căci ultimul talent pierdut odată cu boala era tocmai fermecarea lumii prin vocale şi cuvinte melodioase.
În schimbul acestor pierderi care ţineau de umanitatea mea, boala mă coborâse în regn, mă învăţase alfabetul naturii. Puiul care se dezgheţa în cuptorul cu microunde, cu vinişoarele lui roşii, desenate una câte una în pielea marmorată ca într un trup rechemat la viaţă, îmi transmitea un număr incalculabil de mesaje, de când ieşise din ou, sau chiar mai mult, de când fusese o informaţie în codul genetic al unui archaeopteryx.
Doctorii dădeau vina pe acelaşi criminal necunoscut: Stresul. Cel mai tânăr şi iniţiat dintre ei m a trimis să văd filmul Eat. Pray. Love, în speranţa unui tratament spontan şi eficient. Dar nu despre mâncare, Dumnezeu sau iubire era vorba în acel film, ci despre călătoria care ţi le poate scoate pe toate în cale: fie pe Dumnezeu în mâncare, fie rugăciunea în iubire, fie iubirea în Dumnezeu. Aşadar, călătorie să fie!
Am ales Aarhus, un oraş din Scandinavia unde mai fusesem cu o expoziţie şi de care rămăsesem cucerită pentru totdeauna. Camera pe care o găsisem într o suburbie a oraşului nu era nici pretenţioasă, nici sărăcăcioasă. Era camera pe care o puteam lăsa dimineaţa şi în care mă întorceam seara fără să privesc prea mult în jur. La ce bun? A doua zi urma să hoinăresc din nou. Călătoream cu autobuzul 107. Nu era niciodată aglomerat, găseam loc la fereastră şi, de două ori pe zi, treceam prin aceleaşi locuri, redescoperind culori, acoperişuri şi grădini noi. Niciodată n am simţit că sunt doar într o singură călătorie.
După câteva zile de hoinăreală am observat că toate crizele mele de spaimă şi anxietate se declanşau la vederea celui mai mic simbol care mă ducea cu gândul la apă, de parcă inerţia mea interioară şi uscăciunea de mâl a confortului născut din uitare îşi topeau în apă picioarele de lut, lăsându mă fără apărare în faţa propriei mele vieţi. Ultima dată s a întâmplat în biserica Domkirke. Mă plimbam pe dalele de piatră, evitând plăcile de marmură ale mormintelor medievale, aruncând din când câte un ochi în ghidul bisericii. Aşa am aflat că Domkirke e patronată de Sfântul Clement, ce fusese aruncat cândva în mare cu o ancoră agăţată de gât, şi că multe alte biserici aflate pe ţărmuri de mare sunt patronate de acelaşi sfânt. Mi am continuat plimbarea respirând rar şi profund, până când pe un perete din apropierea capelei medievale am observat un cavaler desenat în culori gri. Era încălţat în papuci în formă de rechin ciocan şi braţele îndoite din cot porniseră parcă înot spre cupola bisericii, printr o apă nevăzută care ne umplea tuturor nările fără să ne dăm seama. Tot ce era deja neant în mine, de la celulele moarte până la scuame au început dintr odată să se amestece cu aceste ape necunoscute, aruncându mă în haosul din care nu mă mai scotea decât o pungă de hârtie sau fruntea lipită rapid de o dală de piatră.
Am luat o la fugă şi, în câteva minute, m am văzut în faţa celeilalte biserici, Vor Frue Kirke, respirând greu, dar încă vie. Am intrat cu ochii mijiţi şi nu m am oprit decât în faţa criptei leproşilor, unde ştiam că nu există nicio frescă. Descoperisem acolo o firidă unde voiam să mă ascund pentru câteva minute, timp în care peisajul de afară şi ar fi schimbat înfăţişarea. Îmi aruncasem deja un picior înăuntru, când o arătare şi a scos capul din întuneric şoptindu mi în faţă: Tralalaaaa.
Înainte să mă pot dumiri dacă nu cumva imaginaţia mea o luase razna în întunecimea de acolo, arătarea a continuat de parcă m ar fi putut vedea în cea mai limpede lumină:
– Eşti palidă. Te am speriat?
– Cine eşti, ce faci aici? am îngăimat.
– Aştept avionul. Ai văzut vreun poliţist pe afară?
– Nu, nu cred, i am răspuns.
Şi a rotit de câteva ori ochii în găvanele largi ale ochilor. Ţinea în mâna dreaptă un dop de plută pe care l răsucea nervos cu atâta forţă încât nu mai avea margini, iar pereţii moi se zdrenţuiseră de parcă o roată de tren trecuse peste ei.
– Tralala, a izbucnit încă o dată, aruncându şi dopul în gură.
Mi am arcuit spatele gata s o şterg înainte să mă muşte, însă m a apucat de mână, fixându mă cu o privire umedă şi crucişă.
– Arăţi groaznic, mi a spus. Ce carte citeşti?
– Nu citesc nimic. Vizitez oraşul.
– Ai citit cumva un ghid de călătorie? m a întrebat din nou eliberându mi braţul. Ai răsfoit un curs, te ai lăsat pradă sfaturilor altora?
– Am citit un ghid de la biroul de turism, dar mă las mai mult în voia străzilor, e plăcut să descoperi, am adăugat, îndepărtându mă încet.
– Să nu te laşi niciodată în voia nimănui. Să te laşi în voia tralala e calea cea mai sigură spre boală. E clar că ai nevoie de mine, a adăugat scoţând din buzunarul cămăşii un lornion pe care l a potrivit pe ochiul stâng, mişcându şi sprânceana în sus şi jos. Apoi a sărit din criptă şi s a postat în faţa mea, parându mi drumul spre ieşire.
– După cum văd, a spus trăgându mi cu degetele uscate pielea de sub ochi până mi am văzut cristalinul oglindit în lornionul lui, suferi de o anemie avansată, ai o predispoziţie serioasă pentru cancer de piele, iar pereţii vaselor de sânge sunt într o stare jalnică. Scoate pantoful şi arată mi talpa.
– Eşti nebun, lasă mă în pace, i am strigat, îndreptându mă hotărâtă spre ieşire.
– Te vindec şi de angoasă doar în două săptămâni! Recunoaşte că eşti anxioasă. Doar n o să iroseşti această ocazie miraculoasă de a fi cunoscut un doctor în condiţii atât de stranii.
Tonul vocii, dintr odată normal, şi logica mesajului m au oprit pentru o clipă.
– Despre ce tratament vorbeşti? l am întrebat din uşa criptei.
– Ce noroc pe tine că ne am întâlnit, l am auzit şoptind cu vocea joasă. Ascultă mă cu atenţie. Pentru întărirea sistemului umanitar îţi recomand în fiecare dimineaţă o cură de leucocite, câteva grame de perforină volatilă în tratamentul antitumoral de la prânz, iar pentru seară întărirea pereţilor vasculari cu albumină pură.
Din înşiruirea de termeni medicali, doar unul era, întru totul, recognoscibil.
– Albumina nu e chestia aia cleioasă pe care o fac rinichii şi iese în urină?
– Exact, mi a răspuns încântat. Albumina administrată în doze mari la un scurt interval de timp după un accident vascular cerebral ischemic e întotdeauna eficientă şi fără riscuri. Ginsberg a demonstrat la un animal cu AVC ischemic că administrarea albuminei este asociată cu mai multe efecte benefice, tralala blurp (înghiţise o dată dopul şi îl scuipase afară), de exemplu îmbunătăţirea scorului neurologic, scăderea volumului de infarct cerebral şi reducerea edemului cerebral.
Aşa cum înţelesesem atunci, dopul de plută era pavăza în faţa unei concentrări prea mari care îi putea declanşa o criză de tralala.
– Eşti cumva unul dintre cei care şi beau urina? l am întrebat. Pentru că eu…
– Easy, easy, nu trebuie s o bei. Trebuie doar să citeşti poeziile postume ale lui Emily Dickinson.
– Da, iar tu îţi aştepţi avionul.
– Pleacă doar la ora 18.00, mi a răspuns fără să remarce ironia.
– Ups, trebuie să ţi faci check in ul în mai puţin de două ore.
– Mai este timp, o să iau un taxi. Doar nu credeai că avionul vine aici. Eşti nebună?
– Eu sunt nebună?
– Emily a murit de boala lui Bright, caracterizată de o mare secreţie de albumină, Rilke a suferit de leucemie însoţită de înmulţirea haotică a leucocitelor, iar perforina o iei din Livada cu vişini a lui Cehov. Toţi trei te vor vindeca înainte ca boala să ţi atace trupul.
Am plecat fără să l salut de teamă că un răspuns cât de cât normal din partea lui sau o urare din inimă m ar putea convinge să rămân. În faţa bisericii, doi poliţişti sorbeau cafele din cutiile largi de la Baresso café. M am zgâit la ei fără să ştiu ce să fac, însă o solidaritate inexplicabilă cu cel care mi i recomandase pe Dickinson, Cehov şi Rilke m a făcut să mă întorc şi să l avertizez.
– Unde eşti? l am strigat în şoaptă.
– Aha, te ai întors, pot să ţi împrumut cărţile dacă nu le ai.
– De ce te caută poliţia, ai omorât pe cineva cu sfaturile tale?
– Deci crezi c ar putea să funcţioneze.
– Spune mi, de ce te caută poliţia?
– Nu mă caută, dar mi aş dori să o facă. Pentru că, tralala, orice bine adus omenirii merită toate sacrificiile.
– Sunt doi poliţişti la intrare, i am strigat îndepărtându mă.
– Or fi în pauza de masă. Oricum, mi s a făcut frig. Aşteaptă mă, poate mă ajuţi să omor două ore în oraşul ăsta.
S a ţinut după mine până la ieşirea din biserică. De sub masa unde se aflau materialele publicitare a scos un troller şi un sacou negru de lână din buzunarul căruia ieşea un vârf de şosetă. Şi a tras şosetele în picioare, şi a încheiat sacoul, apoi s a încălţat cu o pereche de pantofi din faţa intrării în camera preoţilor. Nu l am întrebat dacă sunt ai lui, dar păreau să i se potrivească.

Totul a început în ziua în care acest doctor care ar fi putut fi declarat nebun în faţa oricăror instanţe medicale a descoperit Călătoria subpământeană a lui Niels Klim de Ludwig Holberg. Într una dintre călătoriile sale, Holberg vizitează ţara Mutak, unde defectele erau îndreptate prin texte soporifice şi purgative. În zelul său de mărturisitor al lumilor subpământene, Holberg aminteşte despre Cuvântarea magistrului Pisaloghi, a cărei citire trebuie începută în zorii zilei, ca să aibă un efect de şase scaune în acea zi, cuvântare pe care însă nu ne o redă. Cucerit de această idee, doctorul a căutat textul, l a citit, şi ntr adevăr, lectura lui i a provocat şase scaune, din pricina cărora a trebuit să şi ia zi liberă. Gândindu se mult la asta, şi a dat seama că există două explicaţii: lasagna cu mult sos béchamel pe care o mâncase în ajun sau hipnoza care odată instituită prin lectură dă textului posibilitatea de a afecta reacţiile metabolice ale organismului.
– Şi asta nici măcar nu era ideea mea, a suspinat cu obidă, aproape lăcrimând în paharul cu Sprite. McLuhan le a spus deja tuturor că descoperirea tiparului a interiorizat vocea omului instituind o stare de hipnoză prin acapararea unui singur simţ, adică văzul.
Ne oprisem la o cafenea micuţă din faţa lui Magasine. De fapt, se prăbuşise singur pe scaun după ce ne îndepărtasem de biserică, timp în care vorbise întruna, uitându se lung la fiecare om care trecea, potrivindu şi întruna lornionul pe nas.
– Ştii, aşadar, cum să vindeci constipaţia cronică.
– Draga mea, am făcut atâţia oameni fericiţi. Dar ăsta a fost doar începutul. Există cărţi adecvate diferitelor boli. În momentul oricărei lecturi se creează tralala, o relaţie de taină între cititor şi autor, chiar dacă acesta din urmă nu mai este în viaţă, o intersectare a privirilor şi un schimb de informaţie.
– Şi dacă citesc Dickinson rinichii mei.
– N ai înţeles nimic, a strigat aruncându şi dopul de plută în gură. L a supt bine, l a învârtit pe toate măselele şi apoi l a scos tacticos şi l a aşezat tacticos pe şerveţelul de sub pahar. Ca să nu mă enervez, îţi voi spune între ghilimele textul din prospectul pe care l am tipărit pe fluturaşii publicitari. I am împărţit o singură dată, pentru că după aceea, literalmente, am fost devorat de zeci de pacienţi.
– Ok.
– Ghilimele, a spus punând graţios ghilimele în aer. „Toate cauzele de boală, cu excepţia acelora de natură traumatică, vor acţiona mai întâi asupra structurii bioelectrice funcţionale şi, prin persistenţă, vor penetra succesiv celelalte planuri – biochimic şi molecular. Bolnav necunoscut, ştiai că modificarea cauzată de un factor patogen în dimensiunea energetică bioelectrică apare cu mult timp înainte de a avea o expresie clinică? Dacă ai autori de care nu te poţi despărţi sau cărţi preferate, înseamnă că energia cuprinsă în momentul scrierii ei acţionează vindecător asupra ta. Eu sunt doctorul după care trupul tău încă sănătos, dar apărat de un strat energetic sărac şi dezechilibrat tânjeşte“. Apoi a închis ghilimelele cu aceeaşi graţie susurând ceva ce nu putusem înţelege, posibil tralala.
– Te ai folosit de spaima pe care toţi o avem în faţa bolilor.
– Eşti nebună? Eu chiar am vindecat oameni. Tot ce ţi am spus şi ţi voi mai spune până ajungem tralala în aeroport este întru totul adevărat.

Cu ani în urmă i se întâmplase un lucru înspăimântător:
– Nu puteam trece de un anume pasaj din Magicianul, mi a spus învârtind cu degetul în paharul de Sprite în care îşi aruncase dopul de plută.
– Mi s a întâmplat şi mie, i am spus încercând să l liniştesc.
– Tot cu Magicianul? m a întrebat ridicându şi privirea din cercurile paharului.
– Nu, cu alte cărţi, nu mi mai amintesc.
– Pentru că citeai dezinteresată şi fără iubire. Pentru că eşti distrasă şi superficială, de aceea, mi a spus fixându mă cu privirea.
– Tu cum erai când citeai Magicianul?
– Eu chiar voiam să citesc cartea aceea pentru că mi plăcea Fowles, pentru că înţelesesem de ce scria acea carte, dar nu reuşeam să înţeleg de ce se dovedea atât de slab la o anume pagină. Descria o scenă de bătălie de parcă era deja tralala, cu ochii mâncaţi de păsări şi plante crescute prin oasele palmelor.
– Şi…
A dat peste cap paharul de Sprite, şi a pus dopul în buzunar şi m a privit din nou cu aceeaşi privire crucişă de nou născut:
– Peste câţiva ani am descoperit şi explicaţia. La pagina 21 a unui alt roman de al său, The Tree, Fowles spune: (ghilimele în aer) „Prima mea carte se vânduse bine şi deodată tata m a anunţat într o zi că şi el scrisese demult un roman despre experienţele lui din timpul războiului, după care m a rugat să l citesc. Romanul suna îngrozitor de forţat şi de demodat. Tot ce am putut face până la urmă cu romanul lui a fost să folosesc fragmente din descrierea câmpului de bătălie într un pasaj din Magicianul“. HA! HA! HA!
– Nu puteai trece de textul tatei.
– Exact, exact! mi a strigat fluturându şi braţele în aer.
– Nu l ai recunoscut pe Fowles…
– Exact, exact! Eşti din ce în ce mai bună.
– E la mintea cocoşului, doctorule dragă.
– Da? m a întrebat clipind des. Atunci explică toată istoria pe care ţi am spus o până acum.
– Ai vorbit despre hipnoza din actul lecturii şi despre vocea personală a fiecărui autor.
– TRA! LA! LA!!! a exclamat ritmic, ridicându se în picioare şi trântind scaunul de caldarâm ca o maimuţă mare înfuriată.
Era deja prea mult. Încă o oră şi jumătate în preajma lui era deja prea mult.
– Nu poţi să fii atât de bună, nu poţi. Asta se numeşte empatie şi putere de sinteză. Îmi retrag pronosticul de până acum.
– Asta ce mai înseamnă? am strigat sărind în picioare.
– Nu suferi de angoasă. Eşti doar prea empatică să rămâi normală în preajma unor oameni puternici.
– Chiar aşa? Deci din punctul tău de vedere sunt un om sănătos.
– Perfect sănătos. În afara sistemului imunitar la pământ, a cancerului de piele şi a iminenţei unui atac vascular. Însă foarte mulţi oameni trăiesc cu asta. Şi scriu cărţi. Excesele lor hrănesc lipsurile altora. În golurile lor se absorb secreţiile în exces ale celor care i citesc cu….
– Tralala, îl întrerup încântată că i am înţeles logica.
– Cu tralala? Nu, draga mea. Cu empatie şi cu iubire.
– Nu eşti nebun, nu i aşa?
A surâs clătinând din cap, a cules încet dopul de plută de pe şerveţel, l a potrivit cu grijă între buze şi a început să l sugă repede ca pe un biberon, precum sora lui Simpson.
– Cum ai putut să crezi că sunt nebun? Let’s rock the world!