a18

 Prin povestirea de faţă, Dan Zbuchea – doctor în europenistică şi autor al unei cărţi de specialitate – debutează în literatură ca prozator, sub semnul omagiului adus maestrului prozei transilvane, Liviu Rebreanu. El asumă şi continuă aici o notaţie de tinereţe a marelui prozator, rămasă nefructificată până astăzi, părăsită în Caietele cu idei şi crochiuri ale autorului clasic. Un exerciţiu de virtuozitate cu supunere atentă la cadrele iniţiale ale proiectului rebrenian şi un nume nou la Club Rebreanu, deci… (Ovidiu Pecican)

Un dinte

Dan Zbuchea

          Ce îşi doreşte de la viaţă această femeie? Nu s a gândit niciodată. Trăieşte în conacul lăsat de la părinţii ei şi are avere cât să nu poată cheltui în încă două vieţi de aici înainte. Stă aproape toată ziua în casă şi iese de foarte puţine ori pe moşie să ia aer. Are moşie întinsă. Nici călare, în galop, nu o poate cuprinde toată, de la un cap la altul, în mai puţin de o oră. O armată de servitori îi rânduiesc casa şi grajdurile. Îi fac de mâncare şi o spală, se îngrijesc în toată vremea să nu îi lipsească vreo ceva.
E o femeie în jur la treizeci de ani, poate cu puţin peste, subţire, cu picioare aşa de lungi încât toată lumea se miră de ele. Unde i se termină picioarele, parcă de adolescentă, îi începe mijlocul osos, aproape plat. Sânii nu i sunt prea mari, dar rotunjimea lor răzbate hotărât prin orice haină ar purta. Are ochii mari, căprui, tot timpul umezi. Părul lung şi lins îi pică pe amândoi obrajii şi o învăluie în mister. Are un aer distant şi vorbeşte puţin de fiecare dată, cu oricine ar fi. Dă comenzi scurte şi ferme. Servitorii nu îndrăznesc să îi zică nici ei, la rându le, multe.
Îşi păstrează faţa lungă, fără expresie. Niciodată nu e nici încântată, nici aprinsă. Nu îşi doreşte nimic cu ardoare, nu se mânie şi nu strigă. Calcă plutind, îşi leagănă capul şi pare că priveşte de fiecare în depărtare, prin tot ce îi stă în faţă, de parcă orice obiect ar fi transparent. Nu poate să fie fericită, dar nici supărată. Persistă într o stare difuză, fără dorinţe, fără sentimente. E frumoasă.
E frumoasă şi ştie asta. Ştie că bărbaţii o doresc pentru frumuseţea trupului ei. Poate e singurul lucru pe care îl conştientizează pe deplin şi căruia îi acordă atenţie, deşi nu lasă a se vedea acest lucru. Nu a iubit niciodată şi nici nu îşi doreşte să poată iubi statornic pe cineva. Se satură repede de orice bărbat de lângă ea. Are un suflet răscolit, care nu a radiat vreodată. Vidul acesta este preţul frumuseţii ei. Nu e capabilă de sentiment sau de trăire, ci doar de excitaţie carnală de moment. Are tot, dar nu poate trăi sau simţi. Mai departe de carnea, încă fragedă, nu e nimic mai mult decât un duh gol, un neant. Când te uiţi în ochii ei nu vezi nimic. Nu îţi exprimă nici căldura maternă, nici răutatea sfredelitoare a unei curve. Toţi o iubesc trupeşte şi ar vrea să şi adâncească falusurile în căldura pântecelui ei. Şi toţi care ajung să facă asta se sfărâmă, urmând unul ca altul să plece cât mai repede de lângă ea. Femeia aceasta nu e mai mult decât un exemplar animal. Un trup frumos şi mlădios care aspiră dorinţă din partea celor din jurul ei.
Femeia stă goală adesea în faţa oglinzii, privindu se în toată lungimea. Îi place să îşi vadă trupul gol. Din imaginea asta răzbate voluptatea care o împutereşte. Se simte confortabil văzându şi formele alungite, rotunde în capete, neatinse încă de paloarea senectuţii. Are pielea fermă, întinsă de muşchii distribuiţi echilibrat. Pierde ore în şir în contemplaţii asupra propriului trup. Trupul ei, doar el, îi poate stârni preocuparea. Nimic altceva nu îi poate trezi în aşa fel interesul, încât să se dedice cu orele, cum o face când se priveşte singură în oglindă.
Bărbaţii îi plac ca o completare a propriului trup. Simte că ceva îi lipseşte şi un instinct tocit o împinge să îşi descopere lipsa prin partide de amor epuizant. Alteori se acuplează din plictis. Nu o dată s a închis în camera ei cu câte un bărbat şi nu a mai ieşit de acolo cu ceasurile, şi câteva zile în şir. Şi orice ar face, imediat după ce iese e aceeaşi. Acelaşi chip prelung, care nu trădează nici bine, nici rău.
Îi trebuie amant tot timpul. Amorul carnal este singurul mod prin care poate ieşi din banalitatea ce o împresoară. Singurele momente în care se deconectează din starea ei de absenţă sunt cele în care atinge climaxul orgasmic, ca pe o izbăvire. Cu fiecare orgasm moare câte un pic şi simte cum i se scurge din tinereţe şi vigoare. Dar asta nu o împiedică să vrea din ce în ce mai mult, fără a pune seama pe consecinţe. Preţul acesta este prea mic pentru beneficiul pe care îl aduce. Simţământul de devitalizare pe care îl are la fiecare orgasm îi este mult învăluit de plăcerea care pentru câteva momente o transpune în alte coordonate. Sunt momentele în care simţurile îi sunt cu adevărat exploatate. A început devreme să simtă plăcerea dezmierdării trupeşti şi nu a ezitat o clipă să se lase purtată spre desfătare. De mică venea acasă la ai ei cu buzele toate muşcate şi învineţită, cu ţâţele frământate şi supte. Nu era nevoie să depună prea mult efort ca să obţină atenţia din partea băieţilor mai mari. De când se ştie, au sucit capetele după ea. Purta pe faţă de atunci, în zâmbetul şi în privirea lungă, impudoarea care atrăgea dorinţa bărbătească.
Amorul ei nu comportă sentiment, are în el doar dorinţă. Alegerea partenerului îi este comandată visceral. Are nevoie de forţă brută, de putere care să se exercite dominator asupra ei. Îi trebuie să se simtă supusă în momentele cât are bărbat lângă ea. Or, ca să fie supusă, el trebuie să se manifeste animalic, lăsându şi instinctele de prădător să se arate. Nu îi trebuie om frumos, calm şi blând lângă ea. Acesta este omul bun. Acesta este omul care decorează. Îl priveşte şi îl dispreţuieşte. Nu o poate stârni şi nici atât nu o poate stimula. Nu are nevoie de căldură, nici de contemplaţie. Nu vrea să se simtă ocrotită. Omul rău, în contrapartidă, îi oferă ce îi lipseşte. Omul rău nu gândeşte şi nu are dureri. Omul rău acţionează şi îi atinge trupul în aşa fel încât să vibreze. Pe acesta îl copleşeşte cu complimente până să îl primească în pântec: „Of, cât te iubesc io, urâtule!“, dându şi, fără să îşi dea seama, ochii peste cap şi apoi îl strigă ahtiată: „Te vreau cât mai adânc!“ Face tot ce îi stă în putinţă să îşi excite bărbatul, pentru ca să aibă şi ea parte de tratament pe măsură din partea lui. Lucrează cu limba şi cu mâinile în acelaşi timp. Frământă şi umezeşte orice parte se nimereşte a fi. O face ca pe un antrenament, pentru a ajunge ea acolo unde îşi doreşte, adică la propria mulţumire. Apoi urlă de plăcere, fără să se oprească minute în şir.
Bărbatul cel mai dorit e cel care i o vâră cât încă mai are hainele pe ea. Cel căruia îi e îndeajuns să îi ridice poalele fustelor ca să îşi înceapă treaba. Cel care o împinge şi o trânteşte de toţi pereţii, ţinând o pe mâini. El o ia pe sus şi ea se simte de fiecare dată precum o virgină. Nici nu i cunoaşte chipul cât îi cunoaşte bărbăţia. În acele momente îşi pierde capacitatea de percepţie şi pentru mirosul aerului pe care îl respiră.
Mai apoi, servitoarele din casă nu îi pomenesc despre ce aud. Se sfiesc şi îşi pleacă obrajii înroşiţi de fiecare dată când îi curăţă camera şi îi iau la spălat cearşafurile şifonate. Ea trece pe lângă, cu aceeaşi indiferenţă ca de fiecare zi.
Fără a şi da seama, odată începe a i se clătina un dinte, tocmai dinainte, deasupra. Rabdă multă vreme, fără să arate nimănui. Încearcă pe cât poate să nu se gândească la asta. În sfârşit, după o vreme se hotărăşte şi şi l scoate. Ş apoi când e singură o cuprinde plânsul, ia în mână o oglinduţă, se uită lungă vreme şi plânge cu hohot… E prima oară când o năpădeşte plânsul, de când se ştie. E un plâns pe care nu şi l poate controla, care nu i se mai opreşte. Să fie, oare, asta durerea? Prima durere care i s a instalat. Trupul ei nu mai este perfect de acum. Orice ar mai face, nu se va mai putea întoarce niciodată la deplinătatea pe care a avut o.