a14

Despărţirea de Andrei Bodiu

Iulian Boldea

          Cât de neverosimilă a fost vestea trecerii fulgerătoare în nefiinţă, la 3 aprilie 2014, a poetului, criticului literar şi profesorului universitar Andrei Bodiu, spirit creator de anvergură, arhitect cultural, poet de rafinată amplitudine ideatică, teoretician subtil. Andrei Bodiu a fost nu doar autorul unor importante volume de poeme şi eseuri, el a fost şi un Profesor ce şi a asumat o misiune dificilă şi importantă de construcţie instituţională şi culturală, prin implicarea în edificarea învăţământului universitar filologic la Universitatea „Transilvania“  din Braşov, prin contribuţia substanţială la reforma sistemului universitar românesc, prin efortul de ilustrare şi apărare a specificului studiilor umaniste, într o eră a confuziei valorilor şi ideilor. Energia, entuziasmul, conştiinţa etică, luciditatea, exigenţa cu sine şi cu ceilalţi sunt calităţile prin care Andrei Bodiu s a făcut remarcat în lumea literară şi academică românească.
Nicolae Manolescu îl caracteriza, lapidar şi exact, pe Andrei Bodiu, pe coperta a patra a volumului de poeme Studii pe viaţă şi pe moarte, subliniind capacitatea poetului de a avea acces nemijlocit la lucruri; capacitate ce implică, desigur, refuzul oricărei distanţe conceptuale sau iluzii gnoseologice: „Caligrafii postmoderniste sînt poeziile lui Andrei Bodiu. O realitate epidermică se scrie direct pe pielea poemului. Scene, întîmplări, personaje şi «dialoguri» cotidiene. Iată materia principală învăluită într o atmosferă derizoriu absurdă care face suportabilă melancolia“. Volumul din 2008, Oameni obosiţi, stă şi el sub norma „tranzitivităţii“, a detaşării de tribulaţiile eului, consemnând scene, întâmplări, obiecte aparent banale, într o tonalitate neutră, ce repudiază crispările afective ori clamările retorice. O lume ce şi trădează de fiecare dată condiţia strict obiectuală, imanenţa goală de sens, e transcrisă în notaţii precise, în cuvinte anodine, lipsite de relief şi de personalitate precum realitatea pe care o desemnează. Fragmente de real, intermitente notaţii ale unei lumi alienante, enunţuri din care orice retorică a afectivităţii e absentă, toate aceste particularităţi ale lirismului lui Andrei Bodiu sunt de regăsit şi în acest volum structurat în două cicluri, Oameni obosiţi şi Poezie şi bani. Ceea ce s a observat poate mai puţin este faptul că, dacă în prim planul poemului stă o atitudine ostentativ prozaică, de inventariere a unor detalii, forme, spasme şi torsiuni ale realului, de înregistrare a avatarurilor unei lumi deposedate de beneficiile mirajului, undeva, în subtext, în straturile de profunzime ale poemului, se poate identifica o secretă dorinţă de resemantizare a lumii, de asumare a unor semnificaţii ascunse, clandestine ale lumii. În spatele notaţiei adastă, aşadar, un sens cu valoare simbolică, după cum dedesubtul detaliului banal se adăposteşte, fragil, inconstant şi inconsistent, o boare de transcendenţă, o deziluzie abia camuflată, o propensiune spre idealitate: „Nu vom avea semnal/ Niciodată// Şi nimeni nu ne va crede/ Vom turui şi vorbele noastre/ Vor căpăta colţuri// Mai netede mai/ Ascuţite funcţie de anotimp/ Şi ea care seamănă cu/ Audrey Tatou şi iubitul ei/ Cu părul lung şi ochii albaştri// Vor continua să şi butoneze/ Mobilele uşor/ Disperaţi uşor/ Indiferenţi“.
Vehemenţa şi trauma au, în textele lui Andrei Bodiu, un contur eufemizat; ele sunt asumate într o poetică epicizată, în care viziunea îşi reprimă angoasele şi iluminările, iar impetuozitatea se consumă într un ritm raţionalizat. La fel, melancoliile şi extazele afective sunt traduse într o scriitură detensionată, ce se desfăşoară în paradigmele contingentului şi ale tranzitivităţii. Dialectica angoasei şi a apatiei, a febrilităţii şi a abuliei are drept corespondent în planul scriiturii o dublă postulare a frazei, împărţită mereu între notaţie şi sugestia subiacentă, între detaliul net şi tensiunea conceptului, între realitatea irevocabilă şi revelaţiile himericului, ca în Viaţa e vis: „Am visat că sunt actor şi / joc într o piesă eram îmbrăcat în alb ca personajele din piesele/ puse de purcărete sau ca alea din hamletul lui vlad mugur/ pe bune eram actor şi jucam/ pe scena de la braşov/ aveam un rol de martor care/ tăcea într o imensă hărmălaie cel puţin actriţa principală mică şi durdulie/ ţipa întruna ţipătul ei m a trezit// transpirasem de a binelea sub păturile aspre/ caloriferul electric mergea brici afară câinele vecinilor de internat/ continua să latre din/ noaptea când fusese aici lili hamzea liniştit/ mi am văzut de rol/ chiar ar fi trebuit să intru în scenă dar nu ştiu cum am nimerit în sala profesorală a fostului/ meu liceu m am întâlnit cu unul dintre foştii noştri profi m a/ întrebat cum se dă anul acesta admitere la noi la litere a durat/ ceva timp să i explic cum e cu dosarul/ cu procentele între timp piesa/ se terminase grăsuţa mi a spus că fusese un mare succes după care a început/ să ţipe la mine că am plecat ca un inconştient că mi dispreţuiesc colegii/ asta a fost prea de tot m am trezit mi am deschis mobilul/ să văd cât e ceasul era 7 fără 3 minute era miercuri/ şi aveam 12 ore de curs“.
Ascetic, refuzând dicţia mirajului ori accentele oraculare, limbajul poetic e, dincolo de aspectul său frust, pliat pe un scenariu al imanenţei şi al problematizării. Coerenţa unui astfel de limbaj este indiscutabilă. Poetul are continuitate de ton şi de viziune, nu se contrazice şi nu şi sabotează viziunile sau proiecţiile eului, punându şi notaţiile în serviciul unei poetici a cotidianului, lipsită de orice retorism sau tentaţie a beatificării. Într un poem precum Mado, trecutul şi prezentul îşi comunică sensurile şi revelaţiile, realitatea şi ficţiunea se întrepătrund, aluzia livrescă şi fascinaţia concretului îşi conciliază dinamismul în reverberaţiile unui lirism ambivalent. Realitatea pe care o transcrie, metodic şi echidistant,  Andrei Bodiu în versurile sale – adevărate expertize ale singurătăţii şi ale angoasei – este una „îmblânzită“. Nu în sensul decorativismului, ci, mai curând, în acela al unei eufemizări a spasmelor şi dramatismului. Desenul lumii este concentrat în linii tensionate şi reci, iar poetul îşi cenzurează afectele, preferând austeritatea limbajului, laconismul viziunii şi o dicţiune despovărată de hieratisme ori penitenţe. Melancolia, puţină, câtă este, e mereu relativizată de diagrama ironiei, iar radiografia unui real resimţit adesea ca imund se situează sub semnul confesiunii. O confesiune rece, metodică, netrucată, expurgată de pasiuni, fascinată de denunţul oricărei forme de (auto)iluzionare („«Ce i frumuseţea?» s au întrebat cetăţenii zeloşi/ ieşind dintre zidurile/ zoioase// «Şi ce i demnitatea?» au întrebat/ cravatele pestriţe/ ieşind printre cade şi peturi spre/ marginea oraşului unde/ Tu ai scris un vers ca o formă de maximă/ Jupuire.// «Ce i ironia?» au întrebat/ frumoşii demnii cetăţeni/ prin ceaţă neclintiţi/ împietriţi căutând cu gura căscată/ celelalte versuri/ celelalte o mie de versuri/ care i învăluiau care i înconjurau/ strâns sufocant/ sufocant de strâns“).
Stenograme abrupte ale derizoriului, portrete ce seamănă cu nişte fişe clinice, răsfrângeri parodice ale ritualului pactului autobiografic, cu melancolii refulate şi anamneze raţionalizate, versurile lui Andrei Bodiu sunt rezultatul unei sintaxe a derizoriului, ce şi ascunde cu grijă melancoliile şi obsesiile, îşi camuflează reveriile, îşi inhibă cu bună ştiinţă ardenţele imaginarului, pentru a lăsa să subziste doar o scriitură maliţioasă şi exactă, concentrată şi frustă.
Andrei Bodiu a fost un lider autentic, un constructor, un arhitect al valorii literare. Dispariţia sa, atât de nedreaptă, la vârsta maturităţii creatoare, lasă un gol iremediabil, pe care doar urmele luminoase ale prezenţei sale inepuizabile şi generoase îl mai pot umple.