a10

  Şi umbra lui se odihnea pe deal

Petru M. Haş

          După ce a editat de două ori în culegeri de grup, Popas între poeţii tineri (Cluj-Napoca: Dacia, 1975) şi Timpinterior (Timişoara: Facla, 1984), Ana Pop Sîrbu debutează individual cu Primăvara casei (Timişoara: Facla, 1987), carte de poeme ce o impune ca pe un poet autentic, remarcat de condeie marcante ale criticii literare. Ulterior, vicisitudinile vieţii literare româneşti o determină să scrie mult, dar să nu editeze, astfel că următoare sa apariţie literară, cu Îngerul din zid, va avea loc în 2011 (Timişoara: Ed. Brumar).
Dar Ana Pop Sîrbu îşi subordonează creator unitatea de timp, astfel că imediat va tipări Exod interior(Timişoara: Brumar, 2012) şi Morfologia nopţii (Timişoara: David Press Print, 2013, cu o prefaţă de Graţiela Benga). Ultimele trei cărţi editate de această poetă remarcabilă au beneficiat deja de comentarii semnate de critici literari importanţi.
Caracteristica esenţială a acestei poezii, dincolo de sensibilitatea poetică aparte, neliniştea subiacentă şi expresionismul apocaliptic, este dificultatea sa, care, dincolo de a fi una căutată, îşi are originea tocmai în acurateţea şi profunzimea ieşite din comun ale dramei lirice. Deoarece textele poetice ale Anei Pop Sîrbu ilustrează cu asupra de măsură eterna dramă cotidiană a umanului, o dramă care învăluie însuşi datul cultural, livresc, al cărţii, traversat şi acesta de semnul deziluziei şi consternării, devenit pur şi simplu ontologie pură.
Doi dintre comentatorii Morfologiei nopţii, criticul literar Graţiela Benga (Prefaţă) şi Constantin Deheleanu („Reîntoarcerea la lirism – o morfologie a vârstei uitate şi a sonorităţii pierdute“, Arca, nr. 1, 2, 3, 2014), au abordat cartea detaliat, pe părţi, cu deplină rigoare filologică. Consemnăm aşa ceva, deoarece, în general, adică şi în cartea de faţă, poeta procedează cu un simţ al responsabilităţii editoriale augmentat, cartea fiind, în viziunea autoarei, un obiect estetic de durată, eminamente viabil.
Cele cinci capitole ale Morfologiei nopţii sunt intitulate, întru totul semnificativ, atât sub aspectul textelor pe care le grupează, cât şi sub acela stilistic, al expresiei: 1. Chenar pe suflet; 2. Porumbişte uitată; 3. Balans; 4. Anii ca stuful; 5. Seminţii de poeme. Adevărate extracte lirice, aceste titluri sugerează deopotrivă esenţa primordială, rememorarea, inefabilul, viziunea şi biografia textelor.
Intensitatea trăirii, fie această trăire singurătatea însăşi, stă sub semnul focului, al flăcării, încât procesiunea cuvintelor devine rituală: „Cuvintele cădeau rând pe rând/ Şi ochii aşteptau pe mal flacăra“. Austeritatea este fără cusur: „Cabotinii vânau spasmele vesele“. Însuşi declinul, subliniat de aerul autumnal, este trasat în linii negative: „Apoi toamna cu viciile ei palide“. Spaţiul natural riveran al sentimentului adie de o sacralizare cosmică, încât observăm că misterioasa „Unealtă a singurătăţii“ este ţinută în palmă de „Hohotul iertător al îngerilor“ (Flacăra).
Odiseea sufletului evoluează în clarobscur, între lumină şi umbră, potenţialitate şi deziluzie, pe fluxul vag al incertitudinii, deoarece unul dintre poemele ultrascurte, un gen de aproximări esenţiale, conchide sub emblema maximei concizii: „Între mine şi miazănoapte/ Moare o promisiune“ (p. 42). Poemele se structurează sub semnul cunoaşterii eşuate, sau poate ele sunt tocmai spectacolul noncunoaşterii. „Unicul drum n ai cum să l vezi“ (Înţelesuri). Materia şi spiritul, afectul şi anatomia interferează în efecte stilistice: „Frica are trupul neted“ (Frica), şi ceva mai înainte: „Şi ecoul se lipeşte de mine/ Ca pumnalul curat din lemn de trandafir“ (Ecoul). Seara e „mioapă“, „cărarea înşelătoare“, iar înţelesul este şi „obiect de ceaţă“, cu paradoxale intenţii tactile: „Se lipeşte încet de spinare“ (Obiect de ceaţă).
Chenar pe suflet poate fi citit integral ca un poem în sine care, din când în când, adăposteşte câte un detaliu cultural, „Ochii de grămătic“, „Chipul lui Abel“, „Chipul lui Lazăr“, imagini care amintesc de Salvador Dalí sau de unii pictori metafizici. Pentru că Ana Pop Sîrbu este şi un straşnic poet vizual, ale cărui amintiri se configurează adesea în cadre memorabile: „Bătrînul Axinte umbla prin sat/ cu câinele după el./ Câinele lui semăna/ Cu o movilă de pămînt aspru./ Lumea spunea că sacul lui/ Era chiar umbra lui/ Ce se odihnea pe deal“ (Axinte).
Tocmai un astfel de poem este liantul între primul capitol al cărţii şi al doilea (Porumbiştea): „Negustorii de păun ţin în mână/ O margine de câmpie“ (p. 45). Un peisaj liturgic se recomandă ca o sinestezie de lumină şi sunet: „Duminica unei pustietăţi/ îşi ridica oblonul./ Iluzia ruginea prin livezi înflorite./ Praful ei împuţina cerul./ Doar clopotele se amestecau/ Cu măruntaiele lumii“ (Pastel). Dar lirismul descriptiv nu ocoleşte unele înţelesuri anterioare: „Iluzia ruginea“ sau sugestiile fantastice: „Un chip frumos surâdea/ Într o fântână“ (Vântul).
Balansul se revendică de la proiecţii cosmice, fachirism şi conversaţii astrale; mistica zborului e cumplită, deoarece „deschide venele“ şi evocă „lama de cuţit“ (Zbor mistic). Doar „fluturii“ mai exprimă aici atitudini conciliante, însă şi aceştia sunt fluturi ai „neantului“. Şi iată că tocmai umbrele (lumea umbrelor este oferită ca soluţie în diverse culturi) încheie acest balans: „Iubite,/ Clopotul/ E ros,/ Steaua târzie e pe jos./ Bulgări de umbre,/ Prima oară,/ Muşcă abisul/ Care coboară“ (Umbre). Aşadar, acutizări cu majuscule.
Viaţa interioară are drept corespondent în această poezie un spaţiu original de care poeta nu vrea să se desprindă, temă de abordare în viitor, fie hermeneutic, fie fenomenologic, „o câmpie amară“; „Se înhamă caii, în pădurea fibrelor mele“ (p. 64).
Acest spaţiu este prezent în Anii ca stuful, un capitol care nu omite elementul carceral al omului: „Această carceră numită creier“ (Carceră). Un poem sapienţial se intitulează aici Oglinzile lui Spinoza.
Sfâşierea de sine cunoaşte un crescendo în Seminţii de poeme, ciclul final în care se scrie „cu unghiile“, iar eul poetic îşi sfâşie „propriul nume“ (Adevărul). Poemele devin „ţepoase“, „Simbolul este beat de atâta gramatică“ (Schelăria poemului).
Morfologia nopţii rămâne o carte de referinţă în contextul liricii Anei Pop Sîrbu, carte care tinde să şteargă frontiera dintre existenţă şi creaţie. Circularitatea ei evoluează între ritualul Flăcării, ca stimulent al creaţiei, şi ritualul ştergerii de sine, ca act suprem de revoltă: „E cartea ta, pipăie i porii/ de pe mantaua războaielor zilnice,/ o strângi la piept, dar tremurul/ vocalelor îţi sfârtecă tranşeele/ îngrămădite n propriile ţi oase./ E cartea ta, strigi şi ei nu te aud./ cu unghiile îţi razi numele de pe ea“ (Mantaua războaielor zilnice).