a10

Reprezentarea Primului Război Mondial în romanul lui Roland Dorgelès Cruci de lemn

Sonia Elvireanu

          Mărturiile combatanţilor în Primul Război Mondial ca experienţă individuală şi totodată colectivă au generat un nou gen literar şi o nouă literatură, a experienţelor autentice, între mărturie şi ficţiune. Formele epice sunt diferite: scrisori, jurnale, carnete, însemnări, povestiri, nuvele, romane. Primul Război Mondial se impune astfel ca una dintre temele mari ale literaturii universale: Erich Maria Remarque – Nimic nou pe frontul de vest, Ernst Jünger – Furtuni de oţel, Războiul ca experienţă interioară, Arnold Zweig – Cazul sergentului Grişa, Educaţie eroică la Verdun, Ernest Hemingway – Adio, arme, Henri Barbusse – Focul, Roland Dorgelès – Cruci de lemn, Adrien Bertrand – Chemarea pământului, René Benjamin – Gaspard, Pierre Chaine – Amintirile unui şobolan, Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Liviu Rebreanu – Pădurea spânzuraţilor etc.
În cartea sa Témoins. Essai d’analyse et de critique des souvenirs de combattants édités en français de 1915 à 1928, publicată în 1929, Jean Norton Cru, el însuşi combatant, face anatomia critică a literaturii franceze testimoniale (257 de mărturii) şi distinge cinci genuri: jurnale, amintiri, scrisori, reflecţii, romane. Dintre romanele reprezentative ale literaturii franceze, inspirate de experienţa directă a scriitorului combatant, ne am oprit la Cruci de lemn al lui Roland Dorgelès.
În 1914, jurnalistul francez Roland Dorgelès (Laurent Lecavelé) se înrolează voluntar, la 29 de ani, şi pleacă pe front, ajutat de Georges Clemenceau, patronul ziarului Omul liber. În 1914 1915 face parte din Regimentul de infanterie 39, este mitralior, apoi pilot şi instructor de aviaţie până la finele războiului, fiind decorat cu Crucea de Război. Publică trei cărţi despre experienţa traumatizantă de pe front: Cruci de lemn (1919), Trezirea morţilor (1923), Cabaretul frumoasei femei (1928).
Romanul Cruci de lemn, o mărturie despre viaţa soldaţilor în tranşee, îi aduce celebritatea. La publicarea sa în 1919, Roland Dorgelès ratează Premiul Goncourt, acordat câţiva ani la rând unor scriitori francezi pentru literatură de război: René Benjamin, Garpard (1914), Henri Barbusse, Le feu (1916), Adrien Bertrand, L’appel du sol (1916), Henri Malerbe, Flamme au poing (1916), Georges Duhamel (sub pseudonimul Denis Thévenin), Civilisation (1918). Primeşte însă Premiul Femina pentru Cruci de lemn. Cartea nu este un jurnal de război, ci „un roman pitoresc“, după cum îl prezintă editorul Michel Albin, în care moartea şi viaţa se înfruntă permanent, suferinţa şi oroarea se împletesc cu gluma şi speranţa.
Cruci de lemn e o carte dedicată de autor eroismului camarazilor săi de regiment şi tuturor soldaţilor anonimi ucişi în război. Naraţiunea, structurată în 16 capitole, nu e cronologică, fiecare parte poate fi citită independent, liantul narativ îl constituie personajele, grupul de soldaţi. Naratorul, personaj-martor, sub masca căruia se ascunde autorul, e Jacques Larcher, prin prisma căruia e prezentat grupul de recruţi integraţi într un regiment, psihologia şi mentalitatea soldaţilor, promiscuitatea, degradarea fizică şi morală, dezumanizarea, dar şi coeziunea creată prin sentimentul de apartenenţă a individului la grup, camaraderia care îi leagă în lupta de supravieţuire cotidiană în tranşee.
În paralel cu relatarea scenelor tipice de război (marşul soldaţilor, aşteptarea în tranşee, primirea corespondenţei, prima misiune, dificultatea aprovizionării liniei întâi, atacurile nemţilor şi riposta francezilor, execuţia unui soldat, etapele de odihnă, contactul sporadic cu civilii din satele unde poposesc, infidelitatea femeilor etc.), naratorul redă condiţiile insalubre din tranşee, pierderea oricărei intimităţi, degradarea continuă, comportamentul soldaţilor înaintea unui atac, stările lor de spirit în faţa morţii, glumele maliţioase, certurile şi disputele dintre ei. Astfel este evocată scena execuţiei unui soldat şi şocul psihologic al celorlalţi, obligaţi să asiste la condamnarea camaradului lor. Dorgelès descrie mai ales starea de aşteptare şi întâmplările din tranşee sub bombardamentul continuu al duşmanului, dar şi marşul spre linia frontului sau întoarcerea din război.
Viziunea autorului e sumbră, intenţia sa e de a denunţa infernul, haosul, faţa dezumanizantă a războiului, contrară patetismului indus de jurnalism. Tranşeele reprezintă simbolic spaţiul morţii. Romanul interesează sub două aspecte: sub aspect narativ, ca evocare a războiului în toată oroarea sa, şi sub aspect reflexiv, ca meditaţie despre consecinţele nefaste ale evenimentului istoric asupra destinului individual şi colectiv: distrugerea bunurilor şi a familiei, moartea, sacrificiul inutil, dezumanizarea, mutilarea fizică şi psihică, modificarea psihologiei combatantului, eşecul reintegrării, uitarea, respingerea, solitudinea şi izolarea, indiferenţa societăţii civile faţă de traumele suferite de combatanţi, pierderea tinereţii şi deziluzia, spulberarea unui vis. Combatanţii devin prizonieri ai coşmarului trăit, închid în ei înşişi suferinţa, trăiesc în lumea amintirilor cu obsesia traumei, incapabili de eliberare din zona tragicului existenţial.
Cruci de lemn a lui Roland Dorgelès poate fi comparat cu Focul lui Henri Barbusse, inspirat de aceeaşi experienţă de război, scris în spital în 1916, după evacuarea sa de pe front în urma unei răni. La baza cărţii se află Carnet de război a lui Henri Barbusse, care a luptat pe front ca brancardier. Scriitorul prezintă războiul prin prisma unui narator obiectiv, care consemnează episoade cotidiene din viaţa în tranşee.
Barbusse denunţă şi condamnă barbaria şi atrocităţile războiului prin discursul personajelor care, în momentele de repaus din tranşee, discută, judecă şi condamnă războiul. Personajele lui Dorgelès, dimpotrivă, profită de momentele de răgaz între atacuri, revin sporadic la viaţa dinainte povestind despre ea, încercând să uite între bombardamente moartea, să trăiască bucuria supravieţuirii şi speranţa întoarcerii la normalitate, îşi impun o scurtă uitare, interzicându şi să vorbească despre tragedie, deşi trăiesc în noroiul, mizeria şi miasmele tranşeelor.
Între viziunile celor doi scriitori combatanţi, Roland Dorgelès şi Henri Barbusse, ambele sumbre, există o diferenţă. La Henri Barbusse se simte o „teatralizare a situaţiilor obişnuite şi cotidiene“ (Thabette Ouali) în evocarea barbariei războiului, pentru a conferi viziunii tragismul necesar intenţiei scriitorului, iar la Dorgelès, naturaleţea, simplitatea, autenticitatea evocării contextului, situaţiei, comportamentului şi limbajului personajelor. Barbusse evocă doar faţa monstruoasă a flagelului, ororile războiului, fără nicio speranţă, pe când Dorgelès alternează ritmurile şi feţele existenţei, moartea/viaţa, tragicul/comicul, oferă o viziune mai optimistă, în ciuda ororii pe care o trăiesc personajele sale. Dorgelès şi Barbusse denunţă imaginea falsă, patriotardă şi legendară, despre război şi eroism, creată de presă, mistificarea adevărului.
În 1919, după o serie de cărţi despre Primul Război Mondial, Cruci de lemn a lui Dorgelès surprinde printr o viziune „revoluţionară“, umană, care nu e motivată de vreo intenţie moralizatoare ori ideologică. Dorgelès inovează la nivelul naraţiunii despre acest război cum inovase Barbusse, înaintea lui, la nivelul monstruozităţii.
Romanul Cruci de lemn depăşeşte sfera biograficului, în ciuda identificării naratorului cu autorul în final, a itinerarului de război şi experienţei împrumutate personajului narator Jacques Larcher. Realitate şi imaginaţie se confundă, după cum mărturiseşte scriitorul. Naraţiunea e obiectivă, neutră, dar nu seacă, ci impregnată de o sensibilitate poetică discretă, cu un personaj-narator omnipotent, imparţial, ce observă din exterior/interior personajele. Scriitorul adoptă neutralitatea reporterului care consemnează adevărul, fără a comenta evenimentele. Tehnica de tip cinematografic permite aducerea unei imagini în prim-plan, scoaterea în relief a fizionomiilor, a detaliilor. Naraţiunea alternează cu dialogul, scenele de război cu cele de repaus, descrierea încorporează portrete creionate cu precizie, scriitorul fiind un fin observator al detaliului şi un remarcabil portretist.
Cabaretul frumoasei femei reuneşte nuvele inspirate de aceeaşi experienţă a războiului şi capitole omise din Cruci de lemn. Fiecare nuvelă tratează o temă, în funcţie de dialogul între soldaţi: marşul, aşteptarea, femeile, permisiile, duşmanii, ambuscadele, noaptea de gardă etc. Limbajul bogat, viu, argotic, situaţiile, personajele, anecdotele povestite de grupul de soldaţi, ambianţa plasează lectorul în acelaşi infern al morţii din romanul Cruci de lemn. Pornind de la elemente reale, amintiri, scriitorul evocă prin intermediul unui narator destinul tragic al soldaţilor anonimi, brutalitatea morţii, discuţiile, gândurile, stările lor de spirit. Pe de altă parte, prin intermediul portretelor prezintă viziunea lor şi propria sa viziune despre femei, superiori, viaţă, moarte, ceilalţi, indiferenţa celor din spatele frontului faţă de combatanţi, deziluziile provocate de război. Tematic şi narativ, nuvelele continuă Cruci de lemn, ar putea fi capitole ale romanului.
În trezirea morţilor, aceeaşi atmosferă şocantă şi halucinantă, dar după război, într un sat din Picardia, distrus de bombardamente, în care supravieţuitorii încearcă să şi refacă vieţile pe un pământ ars de obuze, plin de cutii cu muniţie şi de cadavre, decorat cu resturi de sârmă ghimpată şi ruine. Locuiesc în pivniţele din care scot morţii şi în cutii de carton sau de tablă, printre cadavrele ce ies din pământul răscolit în căutarea morţilor pentru a fi îngropaţi.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Roland Dorgelès e corespondent de război, experienţă din care îşi trag seva cărţile sale: Drôle de guerre (1939), Retour au front (1940), Sous le casque blanc (1942), Carte d’identité (1945) et Bleu horizon (1949). Jurnalistul dinainte de 1914 îşi descoperă talentul de scriitor în timpul războiului. Se consacră astfel carierei literare, iar experienţa şocantă de pe front şi meditaţiile sale asupra celor două catastrofe mondiale devin substanţa scrierilor sale.