a22

Plotin semioticianul

Alexander Baumgarten

          Volumul Semne din trecut: O interpretare semiotică a metafizicii plotiniene (Cluj: Eikon, 2011) semnat de Dan Tomuleţ, este o încercare foarte coerentă de a dovedi o teză importantă în lecturile contemporane ale filosofiei lui Plotin: că Enneadele pot fi citite în maniera unei treceri importante în istoria filosofiei de la un tip de raţionalitate speculativă specifică culturii filosofice greceşti clasice spre o raţionalitate semnificantă. Pentru a dovedi această teză, autorul se sprijină pe trei niveluri de lectură ale Enneadelor, diferenţiate după contextul reconstrucţiei lor istorice. Într-un prim moment, Dan Tomuleţ reconstruieşte perspectiva filosofiei clasice greceşti, de la presocratici la Platon şi Aristotel, căutând elementele unei semiologii posibile în disputele tradiţiei sofiste şi în filosofia platoniciană a limbajului, pentru a ancora ferm această semiologie în definiţia adevărului din tratatele aristotelice Despre suflet, III, 4-6 şi Metafizica, XII, 7. Acest prim demers este, pentru autor, un demers suficient pentru ca plotinismul să poată fi înţeles ca o doctrină a semnelor, iar perspectiva principală a abordării lui Plotin să fie ontologia lui: scopul principal al acestei abordări este folosirea argumentului reductibilităţii fiinţei la un alt termen care desemnează transcendenţa şi care o depăşeşte; acest argument devine principiul unei doctrine a semnelor care afectează întreg conceptul ierarhiei în cazul lui Plotin. Faptul că diferenţa produce semn este un principiu pe care autorul îl extrage din studiul ontologiei plotiniene. El îl foloseşte, în al doilea nivel al demersului său, pentru a explica diferitele paliere ale funcţionării intelectului plotinian, de la modalităţile intuiţiei intelectuale la pluralitatea intelectelor şi la natura discursului. De aici se naşte unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale cărţii lui Dan Tomuleţ, şi anume studiul comparativ al semiologiei plotiniene cu diferite modele semiologice, de la Ferdinand de Saussure la Umberto Eco sau Jacques Derrida. Rezultatele acestei cercetări sunt, fără îndoială, surprinzătoare, dacă autorul ajunge să remarce, în finalul cărţii sale, prezenţa constantă a semiologii plotiniene la baza semiozei infinite şi a conceptului de diferanţă în filosofia lui Derrida.
Pentru mine, cartea conţine o teză adevărată şi care se bucură de argumente convingătoare. Ele pot fi întărite, în continuare, de o analiză a surselor stoice ale plotinismului (unde problema simpatiei universale poate juca un rol important în reconstrucţia semiologică a plotinismului), a surselor gnostice ale acestei filosofii (unde actul interpretării ca element integrat în scenariul iniţierii poate avea un rol în acelaşi sens) şi a raporturilor lui Plotin cu metodele exegezei alexandrine (care pot reda atmosfera culturală care îl susţine pe Plotin în semiologia lui).
Şi totuşi, ceva mă îndeamnă să gândesc diferit. Principiul semiologiei contemporane are la bază principiul arbitrarietăţii semnului, enunţat de Saussure. Pentru Plotin, în schimb, sensul este mereu predat şi trebuie doar dezvăluit, fiindcă „înţelept este cel ce cunoaşte ceva prin altceva“, spune Plotin în tratatul său Despre influenţa astrelor. Or, această idee nu înseamnă neapărat crearea unei semiologii, ci pur şi simplu decizia ruperii cu trecutul filosofiei clasice greceşti, pentru care modul gândirii ţine fundamental de oglindirea realului (de aceea spunem despre ea că este speculativă) şi schiţa unei noi filosofii, în care tot ce cunoaştem este relevant pentru ceva superior (şi de aceea o numim hermeneutică). În acest sens mă gândesc la Plotin ca la un autor care iniţiază un mod de filosofare pe care îl găsim asimilat în forme foarte diferite, de la Augustin la Boethius, sau de la Hugo de Saint Victor la Bernardus Silvestris şi Bonaventura, într-un proiect de lectură a creaţiei ca sistem de semne care modalizează propria noastră lectură a mântuirii. Aceasta dintr-un motiv simplu: pentru că interpretarea lumii ca semn este deja înscrisă de Plotin într-un proiect soteriologic, singurul care pare să îl intereseze cu adevărat, ca „grijă faţă de suflet“. Iar prima grijă de felul acesta este sensul predat şi sigur al urcuşului spre lumea inteligibilă, iar a doua grijă ar trebui să fie ilustrarea pe fiecare treaptă a universului a acestui sistem de semne: de la simpatia universală a stoicilor până la refuzul cauzalităţii celeste prin interpretarea cerului „ca o scriitură aflată în mişcare“.