a20

Romanul serios

Ovidiu Pecican

          La dispariţia neaşteptată a scriitorului Mihai Sin (5 noiembrie 1942 – 6 mai 2014), eseul Marea miză (2003, iar apoi 2008) dobândeşte un statut nou, mai subliniat: acela de artă poetică a unui prozator important. Născut la Făgăraş, student la Filologia clujeană (1960-1965), profesor de română la Târgu-Mureş (1965-1971), redactor la revista Vatra (1971-1990), director al Ed. Albatros (1990-1991) şi ataşat cultural la Ambasada României în Israel (aprilie-decembrie 1992), Sin a debutat literar în Steaua (1966). Proza lui s-a impus treptat în atenţie prin volumele Aşteptând în linişte (proză scurtă, 1973), Viaţa la o margine de şosea (roman, 1975), Bate şi ţi se va deschide (roman, 1978), Terasa (proză scurtă, 1979), Ierarhii (roman, 1981), Schimbarea la faţă, (roman, 1985), Rame şi destin (povestiri şi nuvele, 1989) şi Quo vadis, Domine? (roman, 2007). Prefaţată numai de publicistica din Cestiuni secundare – Chestiuni principale (1983), apetenţa pentru dezbaterea substanţială din Marea miză (2008) se dovedeşte cu atât mai demnă de atenţie, cu cât ea rămâne izolată ca un aisberg teoretic într-o operă eminamente prozastică.
Nedeea Burcă vorbea despre Marea miză ca despre un „Studiu polemic, dar serios documentat, scris cu nerv şi, pe alocuri, cu disperare“, care „conţine, pe lângă cele câteva enunţuri discutabile, o multitudine de idei şi abordări curajoase, din unghiul unor interpretări inedite prin nonconformismul, deschiderea şi altitudinea intelectuală a prestigiosului scriitor care este autorul lucrării“ (vezi „O cronică a secolului al XX-lea“, Observator cultural, februarie 2010, nr. 514). Avea dreptate să socotească astfel, căci pledoaria pentru reevaluarea locului şi rolului romanului ca gen în ansamblul unei literaturi şi al unei culturi, ca şi situarea de partea tradiţiei naţionale, şi nu a sincronizării etern decalate la evoluţii din spaţiile mai ample ale tendinţelor literare europene şi universale fac din Mihai Sin una dintre vocile mai degrabă izolate în contextul actual. Şi asta nu atât pentru că autohtonismul nu şi-ar avea propriii partizani, cât pentru că aceştia sunt, cel mai adeseori, sub valoarea estetică a producţiilor literare datorate scriitorului târgumureşean. Singularizantă printre celelalte voci de protagonişti ai tradiţionalismului românesc se dovedeşte şi argumentarea pe criterii exclusiv estetic-morale a poziţionării respective, fără apel la cunoscutele refrenuri patriotic retorice, susceptibile de falseturi şi alimentate de clişee.
După cum bine observa Nedeea Burcă, în Marea miză „Mihai Sin pune degetul pe una dintre cele mai dureroase răni ale literaturii române contemporane“. El constată o răsturnare de accente cu consecinţe grave în literatura de după comunism:

după ’90, cu foarte puţine excepţii, am asistat la o invazie a grotescului, a ironismului şi a parodicului, a romanului „decoltat“ şi „foarte decoltat“, a scabrosului, şi toate acestea într-o epocă, totuşi, tragică. Atitudinea faţă de […] destinul României […], faţă de ticăloşirea individului apăsat de mizerie şi de o istorie recentă pe care nu o mai înţelege, […] – iată doar cîteva teme ce ar putea conferi o „mare miză“ unui roman […], un mare roman recuperator al dramelor şi tragediilor româneşti […], pare să fie cu atît mai necesar, în condiţiile în care „călăuze“, „dascăli“ şi „educatori“ ai naţiunii au devenit televiziunile […], iar falsa „elită“ şi-a dat în aceşti ani nu doar măsura neputinţei, ci şi a aroganţei şi, nu o dată, a relei credinţe. […] „Receptarea“ s-a degradat în asemenea măsură, încît se poate presupune că, dacă un mare roman ar apare astăzi sau mîine, el ar putea trece nebăgat în seamă sau chiar „desfiinţat“ cu perfidele arme ale criticii băşcălioase.

Datorită acestei inversări în oferta romanescă a ultimului deceniu şi ceva – pe vremea când Sin publica rândurile respective –, de fapt a ultimelor două decenii şi jumătate, între timp, de manifestări literare eliberate de constrângerile cenzurii ideologice, „paradoxal, în timp ce alte în culturi europene, parcă obosite şi copleşite de atâtea opere mari adunate de-a lungul secolelor, romanul se autopastişează, anemiat, devenit «joc secund», România are încă nevoie de cărţi puternice şi de romane mari, de «călăuze»“.
Apelul lui Mihai Sin dobândeşte argumente de „teren“. El caută reazemul pentru un astfel de program şi îl identifică într-o anumită tradiţie românească şi romanescă a seriozităţii. Principalul exponent al acestui concept în arealul romanului nostru îi apare a fi Liviu Rebreanu. „Opera lui Rebreanu nu poate fi considerată doar din punct de vedere strict literar. Ea are, fără îndoială, o exemplaritate şi sub alte aspecte – morale, civice, poate chiar şi etico-filosofice. Oricât aş vrea să fiu de «generos», nu pot să văd alte personalităţi româneşti care i-ar fi urmat «lecţia» în ce priveşte, în primul rând, realizarea unor proiecte de mare anvergură“ (Mihai Sin, Marea miză, Bucureşti: Ed. Nemira, 2008, p. 39). Este drept, mai încolo puţin, Sin revine cu o nuanţare, descoperind şi în Marin Preda un continuator al acestui program fundamental din punct de vedere artistic şi civic. „Moromeţii are şi un anumit spirit rebrenian şi «ardelenesc», pe care i le conferă în primul rând rigoarea construcţiei epice şi rigoarea limbajului, o evidentă tendinţă anti-calofilă, […] un stil mai «alb» al relatării, ba chiar şi o atitudine mai «neutră» faţă de un pitoresc atât de prezent şi atât de exploatat de alţi prozatori…“ (ibidem, p. 47). Precizarea este importantă, fiindcă traduce mai limpede critica lui Mihai Sin şi direcţia către care se îndreaptă ea: generaţia actuală de creatori, cea de după 1989.
În 1978, Radu Cosaşu lansa ideea că „fiinţa noastră e caragialo-eminesciană“, subînţelegând prin aceasta, probabil, că noi, românii, suntem caracterizaţi printr-un mod de a fi dual, umoristico-liric. Dacă descifrarea s-ar dovedi corectă, ar însemna că, o dată în plus, după o istorie nu din cale afară de generoasă, românii din provinciile vestice ale ţării (folosesc pluralul pentru că Transilvania nu le epuizează, incluzând şi fostele autonomii din aşa-zisul Parţiu) sunt expulzaţi din comunitatea etnolingvistică şi culturală. Ceea ce lipseşte din caracterizarea încercată de Radu Cosaşu este a treia dimensiune; una totuşi fundamentală, ilustrată de Slavici şi Rebreanu: dimensiunea dramei şi a tragediei; a seriozităţii.
Ce este însă „seriozitatea“? Eu aş defini-o ca tensiune dintre naivitatea care nu fuge de propria acurateţe, alunecând în altceva (în vis, în poezie, în deriziune), şi şocul realităţii brutale; incapacitate, indecizie, refuz de a părăsi „terenul de luptă“ cu realitatea pentru care, altminteri, nu are „plasă“, asigurări de daune-interese.
Etosul seriozităţii nu poate fi ignorat şi stă la baza culturilor majore, ca unul ce se întemeiază pe principiul realului, raportarea neabătută la acesta. N-aş mai spune-o dacă nu ar fi atât de evident acest lucru în moştenirea elină, romană, în cea bizantină, în general în ceea ce ne-au transmis marile culturi dintotdeauna. Poţi, desigur, râde de ochii holbaţi spre cer ai statuetelor sumeriene sau de nefirescul posturilor umane de pe basoreliefurile egiptene. Ar fi însă adecvat? Parcă nu…
Este un etos necesar şi dezirabil? Nu cumva este, pur şi simplu, o formă a incapacităţii de adaptare din mers la mobilitatea împrejurărilor vieţii? Nu o fi un tip de rigiditate şi de blocaj? La asemenea întrebări îmi vine să răspund invocând argumentul consacrat, tradiţional, că seriozitatea înseamnă trăinicie, stabilitate, desemnând ceea ce e demn de încredere. Dar etosul seriozităţii înseamnă un dat, o aplecare spre…, o tentaţie sau tendinţă către…; nu şi garanţia seriozităţii; nu şi vocaţia sută la sută probată.
Din punct de vedere pragmatic, într-o evaluare „la rece“, el înseamnă inabilitate, spirit vulnerabil şi perdant, incapacitate de repliere, mod greoi de a fi şi, în cele din urmă, insucces, damnare; dar şi aptitudinea de a privi direct, fără glisări sau laşităţi, aceste lucruri, situaţii, stări şi perspective. Aici cred că stă unul dintre secretele prozei transilvănene româneşti, şi nu în etern repetatul diagnostic de eticism. Este adevărat, există o preocupare pentru etică în acest univers de reprezentări, diferit de la un autor la altul; însă ea este un derivat, până la urmă, dintr-o concepţie despre viaţă care conţine ceva stoic, chiar dacă nu şi resemnat; una pentru care reperele sunt nişte valori vechi şi cam desuete: demnitatea, onoarea, credinţa puternică în propria cauză etc.
Sigur că, dintr-o perspectivă pragmatică şi utilitaristă, seriozitatea pare o atitudine, un etos, o tendinţă demnă de… repudiat; aduce numai ponoase, cel mai adesea. Pe de altă parte însă, ea vorbeşte de şi pentru cei care nu sunt învingători, cei care se confruntă (şi nu valsează) cu viaţa; cei care refuză să se plieze, să fie obedienţi, să se recunoască învinşi etc. Este, până la urmă, o opţiune eroică.
Dacă ne întrebăm ce a ajuns astăzi eroismul, atunci este de observat că el presupune înfruntarea cu orice preţ a intemperiilor vieţii; fiindcă, nu se ştie de ce, nu ai ce face, nu poţi, nu vrei altfel.
Într-o retrospectivă istorică a poeziei şi prozei din provinciile vestice ale ţării, criteriul seriozităţii ar evidenţia dimensiunea distinctă prezentă la Ioan Budai-Deleanu, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu şi la alţi confraţi ai acestora. Scrisul lor haşurează un perimetru valoric dens de artă literară românească, împodobit cu atributele unei atitudini comune pe care talentul clădeşte mereu şi oriunde în registrul major al artei.
La Mihai Sin, „ardelenismul“ capătă conotaţii etico-estetice semnificative, meritând o anume stăruinţă în descifrarea acestui gând. La originile acestei convingeri pot fi descoperite mai multe izvoare. Unul dintre acestea se dovedeşte însă a fi provenit din afara Transilvaniei. El sălăşluieşte în opera de recunoscută autoritate a lui Constantin Noica. Iniţial conferinţă radio susţinută în 1940 (probabil în împrejurările Diktatului de la Viena), eseul „Ardealul în spiritualitatea românească“, inclus în volumul Pagini despre sufletul românesc (Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 102-109), se dovedeşte lămuritor pentru importanţa pe care provincia intramontană a României o dobândeşte pentru filosofia culturii noastre. „Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe“ (p. 102), spune gânditorul, aducând şi argumentul legitimant că „pe planul spiritualităţii româneşti centrul nostru naţional este în Transilvania, în acea «învăţată Transilvanie – spunea cândva Bălcescu –, azil vecinic al naţionalităţii române»“ (p. 103). Cu gândul la retractilitatea românească postulată de Lucian Blaga, tânărul, pe atunci, Noica adaugă că „Ardealul era cel care împingea neamul românesc către istorie“ (p. 104) şi că „el e sortit să ţină treaz duhul românesc în istorie“ (p. 104). „Funcţia spirituală a Ardealului e de a nu se împăca, de a nu consimţi, de a nu se aşterne somnului aceluia care acoperă atât de multe etape din istoria noastră“ (p. 107). De unde până unde acest crez? „Pentru că tipul de om românesc se face în Ardeal îndrăzneam noi să spunem că acolo e şi centrul spiritualităţii româneşti“ (p. 105). Astfel, „Semnificaţia spirituală a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până şi din aşteptarea noastră, până şi din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc“ (p. 108-109). Din pricina acestui complex de fapte şi de împrejurări, Noica vedea – după Unirea din 1918 – necesitatea de a o încununa pe aceasta printr-o altfel de reunire: una de cuget şi de simţire, de mod de a fi şi de acţiune: „învrednicirea românească nu se va întâmpla decât într-o direcţie: prin alipirea noastră spirituală de Ardeal“ (p. 108-109).
Tema seriozităţii era de rigoare în interbelicul nostru, iar Emil Cioran, unul dintre tinerii ei maeştri, postula că „De la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc…“ (Schimbarea la faţă a României, p. 208). Ridicarea la seriozitatea de destin era echivalată, cum se vede, cu înălţarea la conduita eroică.
Dar Mihai Sin pare aproape şi de tânărul Mircea Eliade, care spunea: „Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sunt eroii, nici şefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi «naţionalişti» sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. […] Mă gândesc că sunt ţări care au ieşit din istorie şi au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară, Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca, prin Sören Kierkegaard“ („România în eternitate“, in Profetism românesc, 2: România în eternitate, Bucureşti: Ed. Roza Vânturilor, 1990, p. 128; text din 13 octombrie 1935). Pentru Mihai Sin, ca pentru Eliade, creaţia majoră, cu valenţe universale, dar cu amprentă naţională, este criteriul necesar a fi avut în vedere, atât de către creator – romancier, în cazul dat –, cât şi de publicul, specializat ori nu, al acestuia. De aceea, pentru autorul Marii mize, criteriile unei evoluţii valorice sunt de căutat acasă, şi nu în racordarea la modele de împrumut, omologate de mode şi de festivităţi literare.
Reflecţia la care îndeamnă Marea miză nu poate fi ocolită fără daune severe în dezbaterea noastră publică.