a11

Poetul şi „simpatiile“ lui critice

Iulian Boldea

          Poet de autentică vibraţie ontologică, Aurel Pantea e şi un eseist subtil. Poeţi ai transcendenţei pline (2003) e o carte în care autorul ne oferă o radiografie a lirismului modern, situată în relaţie polemică faţă de sintagma lui Hugo Friedrich „transcendenţa goală“. Eseistul pleacă de la disocierea lui Paul Ricoeur între „interpretarea ca exerciţiu al suspiciunii“ şi „interpretarea ca recuperare a sensului“. Metodologic, Aurel Pantea apelează la instrumentarul unei „hermeneutici instaurative“, ce absoarbe în reţeaua sa epistemologică sugestii ale tematismului, ale fenomenologiei sau ale psihocriticii. Raporturile poeziei cu reveria reprezintă nucleul demonstraţiei criticului. Operele analizate sunt extrase din toate vârstele lirismului românesc, de la Eminescu la Gellu Naum, Leonid Dimov sau Emil Brumaru. Aceşti poeţi care au figurat, în versurile lor, cu modalităţi diverse, universul inconstant al visului, ilustrează postura „transcendenţei pline“. Limbajul poetic reprezintă, pentru aceşti creatori „o salvare provizorie de indeterminat […], o mântuire în limitele deschise ale formei simbolice“. Observaţiile şi comentariile lui Aurel Pantea sunt, dincolo de unele aspecte conceptuale mai dificil de susţinut, atente la text şi la subtext, la nuanţă şi la întreg, la formă şi substrat. Demne de interes sunt interpretările consacrate poeziei lui Radu Stanca („Întreaga poezie a lui Radu Stanca se alimentează dintr-o scindare a eului, prin care acesta se transformă în contemplator al propriilor virtuţi de identificare culturală asimilatoare“) sau Leonid Dimov:

Toată poezia sa e un mare vis al indeterminatului ce cunoaşte spectaculoase epifanii. Realul poetic din cărţile sale e produs al unui tip de vedere ce percepe ieşind din inima nopţii făpturile stranii, ce invadează obişnuitul. Tocmai coabitarea dintre biografia cea mai banală şi straniile apariţii ce vieţuiesc în ea are rostul să spună că acest real poetic e născut ca loc şi timp de întâlnire între o lume cu geometrie gata făcută şi una ce, desfăşurându-se, generează o insolită condiţie primeia.

Poezia e înţeleasă de Aurel Pantea ca o activitate simbolică a spiritului uman, iar critica pe care o adoptă eseistul e una de identificare, imanentă. Cartea îşi propune, aşadar, să reveleze pregnanţa unor modele poetice fundamentate pe vis şi reverie, având ca suport teoretic studiile lui Bachelard. De precizat că autorul operează o distincţie netă între visul psihanalitic şi visul poetic. Unele idei ale lui Aurel Pantea sunt cât se poate de originale şi pregnante; aşa, de pildă, interpretarea conceptului blagian al „personanţei“ prin grilă jungiană. În comentariul consacrat lui Eminescu, e relevantă disocierea dintre „visul, reveria şi umorul subiectiv“, eseistul considerând că producţia lirică onirică eminesciană porneşte dintr-un „fond afectiv religios, în care iubirea joacă un rol esenţial“. Se observă şi paradoxul exprimat subtil de versurile lui Eminescu, în care nihilismul e subminat de muzicalitatea frazei lirice sau de arhitectura imaginarului oniric. Studiul consacrat lui Macedonski, Reveria resentimentară şi reveria integratoare, sugerează relaţia dihotomică şi paradoxală dintre eul biografic şi eul profund. Scriitura este, scrie eseistul, „echivalentă cu ieşirea dintr-un indeterminat“.
Referindu-se la cartea lui Aurel Pantea, criticul Cornel Moraru observă că

incursiunea în „arheologia înţelegerii critice“ moderne conferă soliditate şi o perspectivă teoretică integratoare întregii lucrări, concepută ca o succesiune de profiluri poetice de la Eminescu şi Macedonski la Mircea
Ivănescu şi Emil Brumaru. Invariantul „vis şi reverie“ este urmărit în seria unor ipostaze particulare, în mod diferenţiat de la un poet la altul. Accentul se pune de astă dată pe aspectele ireductibile ale activităţii imaginative ale fiecăruia dintre autorii comentaţi.

Simpatii critice (2004) e o carte de comentarii, binevoitoare adesea, cum arată şi titlul, despre câţiva poeţi, unii importanţi, alţii mai puţin semnificativi, ai peisajului liric de azi. Recursul eseistului la ideaţia filosofică, apelul la concepte reprezintă, uneori, simple acolade teoretizante, alteori, vin să amplifice, pe drept, sau pe nedrept, o viziune, o tonalitate, o imagine lirică. Al. Cistelecan observă că

saltul direct în camera obscură a viziunii mai aduce după sine şi un efect de esoterism. Comentariile lui Aurel Pantea folosesc un limbaj iniţiat – şi nu unul dobîndit după prima treaptă; pe de altă parte, ele nu folosesc decît celor care au citit în prealabil cartea despre care se face vorbire; căci Aurel Pantea nu vorbeşte cu profanii; cu atît mai puţin cu ignoranţii. Critica lui nu e de popularizare, ci de iniţiere. Ea nu e niciodată un releu spre cîmpul exterior şi nu-şi propune să aducă literaturii alţi acoliţi. E o critică nemiloasă cu cei din afară.

„Complexul savantului“, pe care l-a pus în lumină Al. Cistelecan, „inversează atît de radical etica raporturilor, dînd comentariului supremaţia şi rezervînd creaţiei rolul de ancilla“. De aici abundenţa referinţelor culturale, filosofice, estetice, prin care creaţia lirică riscă să fie sufocată, din intenţia, evident pozitivă, de a i se clarifica sensurile, semnificaţiile, conotaţiile. În Înapoi la lirism (2005), relevant este un fragment despre indeterminare:

Adesea, pe parcursul unui proces imaginativ, euforia descoperirii se transformă în spaimă. E curios că la începutul procesului simt că sunt acompaniat de cineva, de ceva destul de indistinct, ca să nu reuşesc să-i acord o identitate. Prezenţa aceea e stimulatoare. Poate fi vorba de freamătul emoţiilor ce formează un corp, oricum, prezenţa provine din lăuntrul actului imaginativ. La alte nivele ale imaginării, mă simt deodată foarte singur şi oarecum înspăimântat. Companionul s-a dizolvat. Ce e mai curios e că dacă, în acele momente, încerc să-mi stabilesc abrupt o identitate, să mă întreb cine sunt, nu reuşesc să dau un răspuns edificator, liniştitor.

Comentariile şi interpretările lui Aurel Pantea au, dincolo de alura lor poetizantă, o amprentă subiectivă pronunţată. Sunt descinderi ale fervorilor eului în spaţiul hermeneuticii, al teoriei, al analizei textuale; descinderi atente la detaliu, sustrase contextului, dinamice şi edificatoare de cele mai multe ori pentru substanţa şi statura celui care scrie.