a10
„Eram un cameleon care se camuflează în cameleon“
Gelu Ionescu
Citit ca „istoric“, romanul lui Ioan T. Morar, intitulat Negru şi Roşu, cade peste una dintre cele mai sinistre, sîngeroase şi compromiţătoare perioade din războiul armatei române împotriva Rusiei Sovietice pentru realipirea Basarabiei şi Bucovinei la România Mare – care, de fapt, nu mai era… mare, căci pierduse, fără apel, Transilvania. Cum bine ştim… Este istorisită, repede, direct şi fără comentarii, cucerirea cu mari pierderi a Odessei, apoi atentatul împotriva comandamentului armatei române, atentat în care şi-au pierdut viaţa mulţi ofiţeri superiori, reprimarea – adică spînzurarea a 5000 de evrei, făcuţi răspunzători –, precum şi începutul deportării lor în masă, adică a evreilor din ţinut, cărora li se adaugă şi ţiganii aduşi din Regat. Atrocităţi despre care te poţi acum informa pe internet, dar despre care istoria scrisă şi rescrisă sub regimul comunist a tăcut pînă la asurzire… nu de alta, dar reputaţia românilor ca fiind un popor blînd, paşnic şi tolerant ar fi fost foarte ruşinată. E un mare curaj al autorului, căci romanul va supăra pe toţi patrioţii care au dubii – din patriotism, fireşte – că toate aceste date, despre care se scrie (în sfîrşit!) astăzi, nu sunt decît nişte invenţii care fac parte din complotul, mondial, împotriva românilor (conspitaţia iudeo-masonică etc.). Ioan T. Morar se bazează pe documente azi cunoscute (şi făcute publice, cum spuneam mai sus) – unele, dintre cele privitoare la ţigani, sînt transcrise ca atare în roman. Atrocităţi, abuzuri – despre unele am citit, cu destui ani în urmă, cîteva scrisori de pe front, publicate în Revista 22 – semn că între martorii îngroziţi (apare unul şi în roman) au fost şi unii care şi-au clamat, chiar atunci, stupefacţia, revolta şi ruşinea. Această parte a romanului e scrisă dinamic, sec, autorul se abţine de la comentarii (simţi asta – şi e şi explicabil: e prea grav ceea ce el face să treacă din document şi memorie în literatură). Lăsînd la o parte sinistra tragedie istorică, rămîne (prea) mult loc pentru desfăşurarea personajului principal. Trebuie spus că prin roman trec tot felul de nume şi vagi siluete „atestate“ istoric – ca în orice roman din această speţă (numită, în chip tradiţional şi pentru uz şcolar, istoric). Nume de generali şi „civili“ cunoscuţi în epocă, de străzi şi locuri bucureştene intens vizitate – de pildă, băcănia lui Dragomir Niculescu (unde am fost şi eu, cu tatăl meu, în 1944) sau numele şansonetistei Lizette Verea, de la teatrul Alhambra, plecată apoi în America, unde a făcut carieră. O „culoare locală“ asupra căreia autorul nu insistă – păcat! – ar fi fost necesară, desigur, mai multă documentare şi mai mult interes pentru o întreagă atmosferă a acestui Bucureşti de dinainte de comunism, anii „tulburi“ ai războiului şi cei următori. Cu alte cuvinte, „agonia“ aşa-zisului mic Paris (un „moft“ cu jenantă carieră). În general, avem mult prea puţină literatură despre această „tranziţie“ între două Românii – chiar aproape deloc: dar ce răscruce de lumi! Oare va mai fi cineva să încerce „recuperarea“?
Prin toate aceste locuri şi „timpuri“ ne poartă deci personajul principal – de fapt unicul, căci celelalte fac figuraţie, după caz şi necesităţi – Georgian Nicolau, care, din fragedă copilărie, îşi construieşte cu îndîrjire şi fără răgaz o altă identitate decît cea la care îl destina naşterea: el vrea să se „des-ţigănizeze“ (ca să zic aşa), să devină român, ofiţer, patriot. Şi – e plauzibil – chiar reuşeşte! Îl ajută şi un fizic nespecific, după cum sumar ni-l descrie autorul – care, de altfel, e extrem de econom cu detaliile şi chiar „stările“ sufleteşti ale lui Georgian sau altor implicaţi: nu se prea trece dincolo de enunţare şi de… epidermic. Efortul confecţionării unei noi identităţi (altfel cu totul lăudabil şi… de înţeles în cazul nostru) te trimite la un „model“ celebru: cel al lui Coleman Silk, personajul unui roman al marelui scriitor american Philip Roth, roman intitulat (în traducere) Pata umană: numai că acolo – şi tot dintr-o şansă genetică – identităţii afro-americane (cum i se spune acum, ca să nu ne jignim cu culorile strămoşeşti) îi este preferată una iudaică. Dar nu e deloc sigur că Ioan T. Morar s-a inspirat de la străini – şi nici nu e prea important. Căci, în condiţiile naţionale, ce putea fi mai „legitim“ şi salvator pentru un copil atît de dotat, cum se precizează, decît să schimbe (dacă îl ţineau puterile, şansa şi ambiţia) mizeria, marginalitatea şi ignoranţa şatrei pe o situaţie cu normale şanse de integrare şi succes! Or, lui Georgian al nostru, pentru a reuşi, i se fac cadou toate calităţile: e inteligent, muncitor, tenace, premiant, pasionat cititor din pruncie (cînd mai scrie şi versuri), care va ajunge, matur, şi la lectura marilor filosofi germani (cum oare s-ar putea ca un ofiţer român să nu citească pe Kant şi Schopenhauer!) – învaţă limbi străine multe, cam cîte îi vor fi necesare în poveste, fără a uita-o pe cea maternă (se dovedeşte, pe parcurs, chiar folositoare); nu se mulţumeşte cu grade ofiţereşti şi filosofice, dar va absovi, cu brio, şi ştiinţele juridice; merge chiar la un curs al lui Nae Ionescu – caracterizat cu toate locurile comune pe care le-a înregistrat autorul; e destoinic, abil, şarmant, cuceritor, diplomat, arivist (cum naiba altfel, căci, deşi imperturbabil, ştie să facă „manevre cu expresia lui facială“, p. 165); să nu-i uităm – se insistă! – dotarea pentru amor corporal (comparat cu o luptă din tranşee – mă rog!), deci marele lui succes la femei, pe care le farmecă şi… satisface (către final o face „să gîfîie fericită“ chiar pe Ana Pauker – va ajunge şi acolo, nu vă miraţi!); ţine şi jurnal de front (dar nu ne dă citate)… frecventează şi lumea literară („Nu sînt scriitor de cărţi, sunt gînditor de cărţi“, zice el, adînc, la p. 82) şi, curat estet, mai e şi sceptic cu privire la viitorul artei filmului. Mai cităm, căci merită: „Deşi dispreţuia pe cei sensibili, bărbaţi neterminaţi, deşi îşi propusese să nu cadă pradă sentimentelor, sursă de bocete pentru femei, nu era totuşi un robot“ (p. 228). Ce oare îi lipseşte lui Georgian cel policolor ca să nu triumfe în toate? Dar ca să nu fie chiar cu totul „pozitiv“, la comisia de românizare acceptă sume frumuşele de la evreii timoraţi… nu era singurul, se pare. Convingerile politice sunt deci previzibile pentru un admirator absolut al Mareşalului: naţionalist, antisemit – patriot, în definiţia de atunci –, bun român care înţelege chiar necesitatea… deportărilor. Cînd cei 5000 de evrei sînt spînzuraţi, nu pune mîna, ci doar îi numără pentru raport. (O contabilitate sinistră pe care o execută destul de senin!) Dar, cu timpul, nu mai crede în victorie, nici în „soluţia finală“ (căci poporul german e „un popor fluid“ – mister!). Chiar va dezerta, direct la NKVD-ul sovietic (cum se chema pe atunci oare: KGB, GPU?), intrînd apoi în armata „eliberatoare“ şi, finit corona opus, va comanda chiar plutonul de execuţie a Mareşalului! Uciderea idolului! (Unii ar putea spune: ţiganul tot ţigan…) Ar fi fost foarte interesant să mai fi aflat ce s-ar fi întîmplat cu „tovarăşul“ Georgian în lumea nouă… dar nu avem şi norocul ăsta.
Cam mult… Georgian seamănă mai degrabă a manechin decît a personaj – i se potrivesc toate hainele pe care i le probează autorul. Cu culorile (adaptat stendhaliene) din titlu, autorul ne lămureşte de mai multe ori: negrul vine de la… ţigănie, dar şi de la împrejurarea că, trecînd la sovietici, el spionează prin Transnistria costumat în călugăr; roşul, de la opţiunea pentru tunică, dar şi de la trecerea în armata la culoare, după trădare. De ce trădează? Pentru că, ţigănci fiind, mama şi surorile sale fuseseră abuziv deportate – şocul e mai mult enunţat decît resimţit. Fireşte, o explicaţie verosimilă pentru dezertare, făcută verosimilă şi fiindcă autorul ne prevenise oarecum de schimbarea opţiunilor patriotice, politice etc. ale protejatului său. Dramatismul pe care se contează e mai mult declarativ… ofiţerul superior avea şi alte soluţii decît dezertarea pentru a-şi salva rudele, alegerea nu prea convinge.
Partea cea mai artificială a romanului sunt dialogurile – parcă vin din filmul românesc de dinainte de 1989 –, iar finalul chiar seamănă cu schematismul jenant al aceloraşi producţii. Păcat, o miză atît de mare şi importantă pierdută într-un joc literar destul de diletant, uneori involuntar ridicol şi nescutit de vulgarităţi. „Materia“ din jurul povestirii nu se încheagă, poate şi din lipsa unui simţ al tragicului. Apoi, prea multă neîncredere în cititor: repetiţii, avertizări, anticipări inutile, ca nu cumva bietul să nu înţeleagă (de fapt simplistele) intenţii auctoriale. Proza acestei cărţi e, din păcate, departe atît de marea miză istorică pe care ne-o propune acţiunea, cît şi de ideea ingenioasă a suprapunerii unei aventuri identitare.
PS. Amănunte amuzante: chiar în primul capitol al cărţii, un modest profesor de provincie, Floroiu, citind o compunere şcolară a lui Georgian face referire, nici mai mult, nici mai puţin, la Omul fără însuşiri, faimosul roman al lui Musil. O primă enormitate; a doua, dacă facem un elementar calcul şi ajungem la anii de mică şcolaritate ai precocelui erou, „concluzionăm“ că Floroiu se referea la romanul cu pricina pe la sfîrşitul anilor ’20. Ori, Musil a murit în 1942 şi romanul său, de altfel neterminat, a apărut… postum! Alt caz; cum le ştie pe toate, căpitanul Nicolau îşi aminteşte la Odessa, în 1941, că văzuse faimosul film Crucişătorul Potemkin al lui Eisenstein (din 1925), în care există o scenă celebră cu scara din portul Odessa, răvăşit de represiunea revoltei din 1905. E bine cunoscut că cinematografele din Bucureştii anilor ’40 numai cu asta se ocupau, în plin război antisovietic: să prezinte publicului capodoperele cinematografiei… duşmane!