a5
Şapte poeme
de Eliza Macadan
Frig mi-e tot mai frig
în iubire ca în afara ei
nici în oglindă nu mă mai găsesc
resturi din mine
au rămas peste tot
priviri atingeri vise interzise paşi
prea mulţi paşi făcuţi către ceilalţi
părăsită mereu zona mea de siguranţă
pun la un loc în lumina dimineţii
cafeaua scările motorul pornit
frig mi-e tot mai frig
în pielea mea ca în afara ei
nu am avut nici măcar o boală importantă
din aceea de care nu te desparţi
trăieşti şi mori cu ea
nici vise recurente
numai sfârşitul de toamnă
mi-l amintesc mereu la fel
cu drumuri pustiite de vânt şi eu la răscruce
frig mi-e tot mai frig
în cuvinte ca în afara lor
*
Nu ne aduce nouă
dimineaţa decât foarte târziu
după ce vântul a luat
zmeiele copiilor ucişi de tancuri
după ce radarele spaţiale
au măsurat paşii teroriştilor
islamici până în vizuina lor
afgană sau rusă totuna
până când nu ne-am făcut somnul de ignoranţă
nu ne duce în ispita gnozei
cea fără de voie
*
Excavatoarele sapă
la rădăcina oraşului
se trag brazde adânci în trotuare
pietonii totuna cu asfaltul curg topiţi
pe ziduri rămase în picioare
soarele stă nemişcat într-un parbriz
rămas intact
prin el nu mai priveşte nimeni afară
câteva frunze din depărtări adulmecă-n aer
mirosuri arse ignare
se lasă prostite de vântul care suflă în foc
suflă în zi cu ultima respiraţie
ia totul cu sine
pe-aici au fost oameni fără să ştie
*
E-n aer miros de terebentină
din iad cade pulbere
topeşte autostrada
în munţii austriei
sub roţi din radioul din bord
ies scântei
gărzile citadine dorm în boscheţi
semafoarele stau oprite pe roşu încremenite
avem tradiţii de vânzare
secolul nu vrea să se ridice
în picioare
*
Citesc versurile poeţilor captivi
în infantilismul lor creativ
rămaşi cu bolile copilăriei tatuate pe creier
neiubiţi niciodată mai mult decât au fost de bonele lor
aşteptând premii aşa cum aşteptau dulciuri
ascunse sub pernă sau în ghetuţe iarna
citesc eseurile filozofilor captivi
în antichitatea greacă
rămaşi într-o agoră delimitată
de peturi goale de bere pahare de unică folosinţă
cu resturi de cafea
neînţeleşi niciodată mai mult decât au fost de iubitele lor
în primele scrisori de dragoste
aşteptând operele complete ale altora
soarele şi-a aruncat o limbă de foc
peste pământ
luna se tot goleşte
pubela istoriei e plină ochi
războiul final stă să înceapă
va mătura tot tot tot
ne va mătura pe toţi toţi toţi
dragostea nu l-a salvat pe om
de el însuşi
*
Puncte pe hartă
o reţea
furnici nu mai bine albine
învăţăm de la capăt
o nouă formă de organizare socio-animală
repetitiv cu mintea goală de la capăt
acum punem bazele unei noi mitologii
femeia nu mai e goală pe dinafară
ci pe dinăuntru
zeii ies din monitoare
fecundează rasa albă
feministe cu copii de mână
scriu în cartea facerii
capitole cu ură
*
Cum necum scriu
pe pereţii zilei cuneiforme
am scos sarea din alimentaţie
am urcat pe cântar
oasele nu-s mai uşoare viaţa la fel
se târăşte la picioarele mele
pe mail un academician nobelizabil
mă anunţă că am intrat în epoca postpetrolieră
postalimentară
păi vă aştept acolo ceva mai umani
răspund neuronal
trimit o cuantă diurnă
nicăieri