a19

Nicolae Mocanu

Câteva inedite Augustin Pop

Anul trecut am cunoscut, la Roma – printr-o înlănţuire de mici întîmplări cvasibanale, ordonate într-o „povestioară cu sensul la urmă“, aşa cum numai viaţa ştie să facă atunci cînd vrea să ne spună ceva –, o doamnă despre care aflasem că ar deţine cîteva texte ale lui Augustin Pop. Cum fusesem prieten şi coleg „de slujbă“ cu el (eram, chiar, cel care-l „scăpase“ de o navetă apăsătoare, facilitîndu-i intrarea la Institutul clujean de Lingvistică şi Istorie Literară), cum îi apreciam inteligenţa, spiritul aflat mereu într-o ofensivă plină de nelinişti, talentul creator prin care, cel mai adesea, reuşea să învingă agresiunea exteriorului şi, mai ales, să domolească demonii din lăuntrul său, am fost curios să văd despre ce este vorba. Plăcerea a fost să descopăr nouăsprezece excelente poeme care fuseseră aşternute direct în limba lui Dante, în 1993 (cu excepţia a două, scrise anterior), an în care poetul se afla în Italia cu o primă bursă de studii (ca doctorand al lui Marian Papahagi, pentru pregătirea unei mereu amînate disertaţii despre Umberto Saba). Nu ştiam însă dacă autorul le publicase undeva, cunoscut fiind că nu ezita prea mult în a trimite revistelor poemele sale aproape imediat după ce erau scrise. Îmi aminteam că în volumul Telejurnalul de la Cluj (publicat postum, în 2000, de Rodica Marian şi Ştefan Borbély, la Editura Paralela 45) există mai multe asemenea poeme (36, am constatat acum ), datate şi localizate, aşa cum obişnuia, extrem de meticulos, şi traduse de el însuşi în româneşte. Nici una dintre cele care-mi stăteau la Roma sub ochi nu-mi aminteam să le fi văzut printre acestea, lucru pe care l-am verificat după revenirea la Cluj. Surpriza a venit însă, destul de firesc, de la revista „Vatra“, unde Augustin Pop era „de-al casei“: în nr. 2 (275)/1994, p. 17 sînt publicate 10 poezii în limba italiană, cinci dintre ele făcînd parte din grupajul „descoperit“ la Roma. Ele sînt publicate în revistă numai în limba italiană (la rubrica Biblioteca Babel, de altfel, dedicată „liricii universale“), nu şi în propria echivalenţă românească, precum procedase cu tot ce se găsea, similar, în sumarul volumului postum.
Între textele din grupajul primit la Roma şi varianta tipărită a celor incluse în „Vatra“, diferenţele nu sînt nici numeroase, nici semnificative. Poemele, scrise la „Roma Mortale“, la Firenze şi la Milano, cele mai multe în lunile mai şi iunie 1993, Augustin Pop le dăruise (două cu dedicaţii explicite) tinerei sale muze romane din vara aceea. La signorina de atunci, „così latina, / così sensuale, / così decisa ad esistere“, distinsa doamnă romană de astăzi, le-a păstrat cu devoţiune toţi anii aceştia, fără să mai ştie, pînă în vara trecută, nimic despre autorul lor, care o cucerise, iremediabil, pe o terasă din Piazza della Rotonda. Nu bănuia că, la mai puţin de cinci ani, Augustin pleca pentru totdeauna din lumea aceasta, căutînd „quella felicità paradisiaca, / miracolosa, / beatificante, / che si trova solo / al di là del mondo“. Iolanda a oferit cu plăcere originalele tuturor poemelor din acest ciclu (dintre care trei olografe, iar celelalte, dactilografiate), spre a fi inserate într-o revistă literară românească.  În spaţiul generos oferit de revista „Apostrof“, îşi găsesc locul, din acest grupaj „roman“, cele zece poezii considerate pînă acum inedite. Bucuria (împărtăşită, sînt sigur, de toţi cei care l-au iubit în timpul vieţii) de a regăsi, astfel, un prieten se adaugă convingerii că poemele de faţă (departe de a fi doar simple „poezii ocazionale“) întregesc opera cunoscută a poetului dintr-o perioadă de mare efervescenţă intelectuală şi de creaţie (cf. şi paginile de jurnal din numărul dedicat lui Augustin Pop în 2003 de revista „Vatra“); se regăseşte, în aceste versuri, (auto)ironia care nu este deloc străină creaţiei sale lirice şi se regăsesc fabuloase convocări de spaţii imense şi de timpuri milenare în metafore simple, dar cu luciri tăioase, de asemeni prezente în limbajul său poetic; există însă în aceste versuri şi cîteva pasaje în care „cenzura lucidă a intelectului“ (cum scrie Marian Papahagi în prezentarea de la debutul lui Augustin Pop) este mai puţin prezentă decît de obicei, momente destul de rar întîlnite în poezia lui (ceea ce ar putea explica de ce nu a selectat integral acest grupaj în Telejurnalul de la Cluj). În plus, aceste poeme completează numărul poeziilor italiene cunoscute şi publicate pînă acum din creaţia sa literară (ajunse, astfel, la 55). Ele pot fi însă mai numeroase, pentru că surprize similare se pot ivi oricînd.
Poemele apar însoţite de un scurt text trimis de Iolanda Casaroli: cîteva rînduri de caldă aducere-aminte scrise pentru poetul român care i-a trecut fulgurant prin viaţă într-o vară romană rămasă de neuitat pentru dînsa. „È proprio con le frasi che legge sui muri che [Augustin Pop] compone una poesia“: această frază a Iolandei, cu un înţeles familiar celor care l-au cunoscut, trimite, fără să ştie, direct la cele cîteva poezii din volumul postum, intitulate Graffitti (di Roma, di Trieste, di Torino, dal Sud), şi mărturiseşte despre intertextualismul pe care-l cultiva, şi în acei ani, scriitorul clujean.

 Notă:

Augustin Pop, aşa cum îşi amintesc cei care i-au fost aproape mai mult timp, păstra o uimitoare ordine în scrierile sale, edite sau inedite, de la precizarea pedantă (explicată însă convingător de el însuşi) cu care nota data, locul, chiar ora cînd au fost scrise, pînă la grija deosebită a păstrării manuscriselor, cărţilor, revistelor, încopciate, de obicei, în clasoare bine securizate şi avînd opise pentru fiecare dosar important. Gustul acesta pentru minuţia ordonată i-a fost, în cadrul Institutului, de folos în anchetele toponimice de pe teren şi în munca de sistematizare, redactare şi explicare a numelor topice adunate, dar totul ţinea, mai mult ca sigur, şi de crearea unor reale strategii de autoapărare. Cunoscîndu-i „ticul“, nu m-a mirat deloc să găsesc, la sfîrşitul Preliminariilor din Telejurnalul de la Cluj (p. 12), o foarte amănunţită statistică a poemelor din sumar şi a locurilor unde fuseseră scrise. Din necesitatea de a şti cîte poezii italiene are în acel volum, dar şi din respect pentru pedanteriile „filologice“ ale lui Augustin Pop, precum şi în amintirea unor jocuri „numerologice“ la care ne dedam, uneori, la Institut, am purces la o numărătoare proprie şi, surpriză, am ajuns la rezultate diferite: 109 poezii (nu 113), din care 70 (nu 71) scrise la Cluj, 25 (nu 28) la Milano, 5 (nu 4) la Roma (restul e bine). Probabil că Augustin a scos el însuşi 4 poeme şi a omis să corecteze în statistică. Fiindcă Rodica Marian spune că au publicat volumul exact aşa cum l-au găsit pregătit în amănunt pentru tipar de autorul însuşi, ceea ce confirmă negru pe alb şi Ştefan Borbély în Postfaţa sa (p. 140): „în forma în care apare acum, [volumul «rînduit în vederea tiparului într-un dosar»], reprezintă integral voinţa definitivă a autorului“.

Nicolae Mocanu
Februarie 2014

O amintire cu Augustin

          Ne aflăm la Roma, în faţa Panteonului, aşezaţi în acelaşi bar la două măsuţe vecine. Augustin mă priveşte în timp ce urmăresc un porumbel care ciuguleşte firimituri de pîine. Surîzînd, începe să-mi vorbească… De Roma, de Milano, unde făcea studii asupra lui Umberto Saba, şi despre Transilvania. Vorbeşte perfect italiana. Ne revedem în zilele următoare şi orice moment cu Augustin este preţios. Gîndurile sale curg, dansează şi totul devine un început pentru poeziile sale, gata elaborate în minte, de la porumbel la statuile din Piaţa Navona, de la Tibru la scrisul de pe ziduri. Şi tocmai cu frazele citite pe ziduri alcătuieşte o poezie. Augustin reuşeşte să prindă imediat orice nuanţă şi să-i compună cu mare uşurinţă muzica.
Cum zice un proverb berber, „întîmplarea are mai multă putere şi magie decît mii de rendez-vous-uri“; cu Augustin am trăit un moment de magie.

Iolanda Casaroli

Augustin Pop

Il duomo mangiato dal dragone

Ridi.
I tuoi capelli parlano
del sole orientale
mangiato dal dragone.
Non trovi un senso
alla tua vita.
Tocchi il ferro per evitare
sfortune, guai, sventure,
senza sapere
che il tuo sorriso
è il più bello
ed anche il più vero
senso del mondo.
Il Duomo te lo dice sempre,
ma i tuoi occhi
hanno ancora un calore
troppo selvaggio
per poter aprire
il paradiso.
(22 maggio 1993)

La chiara felicità

Nel paese primordiale,
celeste,
dei rubinetti
automatici,
tu non sai avvicinare le mani
e Dio non può aiutarti
a vivere oggi,
ad amare ora.
Trovi sul computer
nomi cari,
ideali dimenticati –
vedi:
il mondo si è fermato
proprio per noi!
Ma siamo troppo lontani
dal tempo
e dai nostri corpi
per poter capire
la chiara felicità
di non avere niente,
di non volere nulla.
(26 maggio 1993)

Buona sera

Tu sei molto impegnata:
non hai tempo
neanche per vedere
le ombre del tuo sorriso:
e credi che il mondo
è un incendio eterno
mantenuto proprio dal principio
della tua vita.
Eppure sempre vale la pena
di conoscere un albero,
un uomo, una pietra,
anche se un fulmine
li ha toccati
prima di te.
Ed ora,
in questo pomeriggio di Bramante,
il mondo non esiste:
tu sei.
(28 maggio 1993)

Da Milano a Firenze

Il tuo sorriso
accende la terra,
apre i muri,
insegna la neve
e poi dice:
„Cinque o dieci minuti ancora!“
E il tuo volto rinnova
le accademie latine:
SUONARE IL CAMPANELLO
SE VOLETE VEDERE
IL PARADISO.
Buddha lo sa
e ti chiede: Signora,
che cosa vuoi
che io faccia?
Tu pensi,
incontri Leonardo da Vinci
a Firenze
e hai voglia di vedere
la chiesa del profeta
che ha sempre creduto
che la vita comincia
dai tuoi occhi.
(28 maggio 1993)

Un sereno fuoco

Tu non sei
una imperatrice austriaca
e non sai
come si può cambiare
ed avvicinare
il mondo.
Eppure l’unica mia speranza
di sagezza e di salvezza
è in te.
Siamo nella piramide occidentale.
Leggi un’iscrizione
sul muro di sinistra
SI PREGA DI NON
SOVRAPPORE I SOGNI.
Ed io penso
al mio paese
al sole immobile
che fa d’ogni attimo
un miracolo,
dai tuoi capelli tizianeschi
un sereno fuoco
che ci dice sempre
che siamo eterni,
che la felicità
è cominciata ieri,
comincia oggi
e comincerà domani.
(31 maggio 1993)

In quel di Lombardia

Nel quartiere cinese di Milano
penso al muro di Berlino
e al tuo essere volatile, leggero.
Sono nel mercato.
Un uomo canta:
„Aria di casa mia,
aria di libertà…“
Ed il muro cinese
mi stringe il corpo, l’anima,
ogni mio pensiero.
E credo un attimo
che sei tu.
Ma è la tanto voluta
solitudine occidentale
e risento la saggezza
dei castagni di India
che mi hanno insegnato
che il cielo dà sempre
pane e vino
a colui che sa costruire
ogni giorno
la sua chiesa
senza sacrificare nulla.
(4 giugno 1993)

Milano e una donna

Tu, la figlia della morte,
la figlia della mia immaginazione,
non vuoi più vivere
per l’esteriorità,
vuoi andare in Tibet
per ritrovare
il tuo vero tempo.
E sei così viva,
così tutta anima
che mi sembra che siamo
nel Nirvana
e stai parlando con Tagore.
E mentre nel Castello Sforzesco
passano due carabinieri
a cavallo
mi stringi la mano
come se sfiorassi un miracolo
e sparisci come l’ultimo secondo
di un sogno di Dio.
Ed io sono finalmente sicuro
che non c’è cosa al mondo
più transcendentale
di una donna.
(26 giugno 1993)

La storia sociale del caos
Tu :
tu !
Tu ,
tu ?
Tu ;
tu .
Tu –
tu …
(3 giugno 1993)

Come prepararsi un disastro

Puoi guardare benissimo
la televisione,
puoi fare fortuna,
puoi uscire dal cosmo…
Ma la tecnica più sicura
è quella di amare
una donna.
(18 agosto 1993)

Come prepararsi la più grande felicità del mondo

Rileggi la poesia
Come prepararsi un disastro.
(8 settembre 1993)