a30
Pionii lui Dumnezeu
Eugenia Sarvari
Într-o imagine din splendidul caiet-program al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj de pe lunile noiembrie 2013 – ianuarie 2014, Silviu Purcărete este surprins de fotograful Biró István, cu braţele suspendate, în postura unui dirijor de orchestră. De astă dată, „simfonia“ s-a „cîntat“ pe partitura suprarealistului Roger Vitrac – precursor al absurdului ionescian –, Victor sau copiii la putere.
Piesa – regizată de Antonin Artaud şi jucată pentru prima oară la Comédie des Champs-Elysées, în decembrie 1928 – are în centru pe fiul unic al unei familii burgheze, foarte inteligent, care îşi serbează aniversarea împlinirii a nouă ani. La sărbătoare sînt invitaţi cîţiva prieteni: Thérèse şi Antoine Magneau cu fiica lor Esther, precum şi generalul Louségur. Din întîmplare, la petrecere nimereşte şi o fostă prietenă a mamei băiatului, Ida Mortemart, bîntuită de o boală sîcîitoare şi ruşinoasă: nu-şi poate stăpîni pîrţurile. Servitoarea familiei, Lili, deserveşte atît problemele gospodăriei, cît şi pe cele ale domnului Paumelle, lucru pe care-l aflăm încă din prima scenă a spectacolului.
În faţa unei cortine din mătase neagră, pe o bancă lungă se află aşezate două vaze de Sèvres. După ridicarea ei, ni se descoperă un spaţiu construit pe un joc al perspectivelor, cu pereţii acoperiţi de un tapet în dungi, podeaua în pătrate şi tavanul pictat cu nori brăzdaţi de fulgere. De o parte şi de alta a încăperii sînt dispuse două schelete acoperite de o folie transparentă, macabrul imaginii fiind îmblînzit oarecum de lumina aşezată în aşa fel încît par a fi două elegante lampadare. Un spaţiu concentraţionar, o cuşcă prevăzută cu „zăbrele“ în care personajele sînt purtate, vînturate de colo-colo, ca nişte piese pe o tablă de şah, de Cel Atotputernic, aşezat în caleaşca norilor brăzdaţi de fulgere.
Pe pătuţul cu cap de lemn stă sărbătoritul, Victor (Dimény Áron). Servitoarea Lili (Varga Csilla) îl va îmbrăca într-un costumaş din catifea verde, cu pantaloni bufanţi, ciorapi trei sferturi albi şi săndăluţe negre din lac. Băieţelul hotărăşte să „devină un om, ceea ce nu înseamnă nimic“, şi începe prin a sparge una dintre preţioasele vaze, dînd vina pe Lili. Esther (Albert Csilla) este „expulzată“ în scenă dintr-o pătură cazonă. Ea poartă o rochiţă roşie de sub care se zăresc volănaşe albe din dantelă. Are un aer nătîng, de Ivonnă a Burgundiei. O apariţie pompos-teatrală este aceea a generalului Louségur (Biró József), un pitic simpatic, înveşmîntat în costum alb de paradă cu fireturi aurii. Intrarea lui Antoine Magneau (Szücs Ervin), tatăl Estherei, bolnav, se pare, de o boală psihică, provoacă un curent de aer care îi ia pe toţi de pe picioare, măturînd cu ei pardoseala.
În timp ce lumea se serveşte din uriaşul tort aniversar cu nouă lumînări, Victor va rosti numele Bazaine, menit să-l scoată din minţi pe Antoine. Acesta, intrînd în nebunia poveştii mareşalului francez, îşi desface cămaşa şi îşi etalează pieptul inscripţionat cu multe înscrisuri, timp în care Esther şi mama ei, doamna Magneau (Vindis Andrea), sînt din ce în ce mai speriate de scăparea în zona tenebrelor a minţii tatălui, respectiv soţului lor. De obicei, la acest soi de aniversări, există şi scurte momente de spectacol. Aşa şi aici. Cei doi copii joacă – în faţa asistenţei, aşezată „ca la teatru“ pe banca lunguiaţă – o „scenetă“ în care maimuţăresc un episod amoros petrecut între Charles Paumelle (Bogdán Zsolt) şi Thérèse Magneau, care este de un comic nebun, dar în acelaşi timp, cutremurător. Este un fel de Cursă de şoareci în care cei doi adulterini se recunosc, încurcaţi, stînjeniţi, speriaţi. Pieseta, cu re-prezentarea întîlnirii dintre cei doi, iscă o nouă vîntoasă, încît, precum în episodul cu intrarea lui Antoine, vor fi iarăşi, cu toţii, izbiţi de podele. Neînsemnaţi pioni ai lui Dumnezeu, personajele sînt aruncate dintr-o parte în alta, de vîntul nebuniei şi al adevărului necruţător. Deoarece la această aniversare mai iese la lumină încă un lucru, şi anume că cei doi copii sînt, de fapt, fraţi. Deodată, ca venind dintr-o altă lume (şi chiar vine dintr-o altă lume, fiind singura persoană faţă de care Victor îşi manifestă iubirea), printr-o formidabilă crăpătură formată în peretele din fundal, îşi face apariţia Ida Mortemart (Kézdi Imola), pîrţuitoarea, împuţitoarea aerului, şi aşa devenit irespirabil.
Muzica lui Vasile Şirli (colaboratoarea compozitorului, Incze G. Katalin, a asigurat pregătirea actorilor şi pentru Gianni Schicchi) se încadrează perfect acţiunilor de pe scenă, ca şi cum ar curge din înseşi situaţiile create. Atunci cînd cuvintele simple, tranşante nu mai sînt de ajuns, se recurge la textul cîntat pentru a creşte şi mai mult irealitatea, suprarealismul şi, în cele din urmă, absurdul poveştii. Numeroase sînt contrapunctele muzicale în care linia fină de demarcaţie dintre vis şi realitate este abia trecută, ca de pildă scena în care Ida şi Victor rămîn singuri şi Victor îi mărturiseşte că nu a iubit niciodată. Ida pleacă şi, de după uşa închisă în urma ei, Victor o roagă să mai tragă un pîrţ pentru el, ca o declaraţie de dragoste… Apoi, prin spărtura din zid îşi face apariţia Doamna mută (Molnár Levente). Traversează scena învăluită în fumul de dincolo, marcînd, parcă, neînţelegerea absolută ce se instaurează în existenţele jalnice ale celor de pe scenă.
De altfel, această neînţelegere continuă pe tot parcursul părţii a doua a spectacolului. Pe banca din faţa noastră se află acum un pahar de Baccarat plin cu lapte. Charles Paumelle îşi iţeşte capul de sub cortina neagră şi – ca într-o secvenţă dintr-un film după Agatha Christie – toarnă un lichid în laptele din pahar. Într-o lumină difuză, în centrul scenei se zăreşte un imens pat matrimonial. Peretele din fundal a dispărut cu totul. În locul lui se cască hăul negru al scenei. Pe un ecran suspendat în întuneric este proiectată o spirală ce se mişcă turbionar şi atrage irezistibil atît personajele, cît şi privirile spectatorilor, chemînd spre o altă lume. Oniricul se instaurează cu drepturi depline. Acţiunile pătrund în zona suprarealului: Charles, înainte de culcare, vine cu o drujbă şi taie unul dintre picioarele patului în care dormitează soţia lui, doamna Paumelle. În ţinută de noapte îşi face apariţia şi Esther, iar servitoarea Lili circulă prin casă ca o somnambulă şi se înghesuie lîngă cei doi soţi, în patul încăpător. După ce a băut laptele de seară, îşi face intrarea şi Victor în cămăşuţă de noapte, văietîndu-se de durere de burtă. Doamna Magneau, şi ea în pijama, îşi caută înnebunită copila, iar din întuneric apare Marie (Molnár Levente), aducînd scrisoarea de sinucigaş a lui Antoine. Apoi dispare, dezgustată de tot acest tablou suprarealist. Pe patul de copil cu căpăţîna de cal îşi face intrarea Doctorul (Molnár Levente). Victor moare sub ochii părinţilor şi ai Doctorului, doamna Magneau dispare însoţită de fiica ei, Émilie Paumelle îşi împuşcă soţul şi apoi se sinucide. Păşind printre cadavrele răspîndite peste tot, Lili anunţă simplu: „Tragedie!“.
Victor al lui Dimény Áron este copilul inteligent, care doreşte o demascare totală a adulţilor din jur. El ridică pe rînd văluri de pe fapte infame, infidelităţi. Inocenţa crudă, monstuoasă, diabolică a personajului nu este însă asumată în întregime de actor, astfel încît jocul lui dă senzaţia unui lucru bine făcut, dar doar corect.
Celălalt copil al distribuţiei, Esther, este interpretat de Albert Csilla cu o ştiinţă evidentă a dozării efectelor. Mereu pălmuită şi bruftuluită de mama ei – deoarece adevărurile rostite de ea antrenează dezvăluirea, ca într-o avalanşă, a noi şi noi intimităţi neplăcute –, ea este o apariţie de o candoare şarmantă. Spumoasă este scena în care, pe tonul cel mai copilăresc, povesteşte lucruri odioase.
Bogdán Zsolt (Charles Paumelle) este marele fante, amant al tuturor femeilor, fie că e vorba de servitoarea Lili ori de necunoscuta Ida Mortemart, căreia îi aruncă priviri galeşe şi mîngîieri subtile. Dar cea mai stabilă şi turbulentă legătură este aceea cu Thérèse, rezultatul fiind chiar un copil. Jocul de societate în care măştile se schimbă cu repeziciunea fulgerelor într-o zi ploioasă de vară, în care minciuna este integrată perfect chipului, îi vine ca o mănuşă actorului extrem de mobil, de agil, de suplu în trup şi expresie. Deşi înşală la vedere (în plină petrecere, cu toată lumea de faţă, schimbă ocheade cu Thérèse, în spatele soţiei), un soi de stînjeneală i se citeşte în ochi: o ambivalenţă măiestru exprimată, un cameleonism extraordinar, cu care actorul ne-a obişnuit în toate prestaţiile sale.
Thérèse Magneau, în interpretarea lui Vindis Andrea, este distinsă, elegantă, gracilă. Toate aceste trăsături sînt însă uitate cînd patima pune stăpînire pe ea. Atunci devine doar o femeie care se lasă pradă poftelor cărnii. Admirabile sînt trecerile pe care actriţa le face de la distincţie la carnalitate sau de la siguranţă la cumplita stînjeneală pricinuită de crizele soţului bolnav.
Szücs Ervin etalează un perfect echilibru între cuminţenia soţului aflat sub stăpînirea consoartei şi accesele de nebunie, stîrnite de un simplu cuvînt şoptit de copilul diabolic. Actorul se lansează atunci într-o cuvîntare violentă, rostită dintr-o suflare, spre stupefacţia celor prezenţi.
Kató Emøke este Émilie Paumelle, soţia înşelată şi mama lui Victor. Stranietatea actriţei împrumută eroinei exact doza potrivită de neprevăzut. Astfel, cu un gest absolut imprevizibil, aceasta îşi „iartă“ soţul, trăgîndu-i un glonte în cap, după care se sinucide.
Regizorul i-a asigurat succes deplin personajului Ida Montemart prin distribuirea în acest rol „stînjenitor“ a Imolei Kézdi, cu frumuseţea şi rafinamentul ei aristocratice. Astfel, contrastul între crampele stomacale, răbufnind în fîsîituri dizgraţioase, şi eleganţa şi distincţia actriţei a fost redat cu o stînjeneală absolut cuceritoare şi extrem de credibilă.
Biró József – generalul Louségur – este un pitic… remarcabil, care se deplasează în scenă cu o incredibilă dezinvoltură. Absoluta opoziţie între intrarea solemnă, cu etalarea pieptului plin de decoraţii, şi statura mititică i-a permis actorului să facă (încă) o demonstraţie de măiestrie a talentului său.
Printr-un amestec alchimic tainic, Varga Csilla (servitoarea Lili) îşi compune un chip mereu nou, de la o scenă la alta. De pildă, reuşeşte să treacă cu nonşalanţă de la Lili cea terorizată de Victor la figura triumfător-tragic-comică din final, care anunţă – precum un maestru de ceremonii cu misiunea încheiată –, privind la morţile din jur: „Tragedie!“ Adevărat sfîrşit de operă bufă.
Cît despre fulgurantele treceri prin scenă ale Doamnei mute, ale lui Marie sau ale Doctorului, Molnár Levente a ştiut să le dea exact nota de terifiant pe care creatorul spectacolului a dorit să o scoată în evidenţă.
Ar mai fi multe de spus, dar mă mărginesc să remarc încă o dată performanţa trupei maghiare, în care fiecare actor este o individualitate ce se distinge pregnant din ansamblu. Silviu Purcărete, secondat de compozitorul Vasile Şirli şi de scenograful Dragoş Buhagiar, şi-a asumat sarcina de a scoate la lumină un nou spectacol din zona adevăratului teatru de artă, a cărui imagine este, din fericire, perpetuată de trupa Teatrului Maghiar din Cluj.