a24

Dansaţi?

Alex Ciorogar

          Să menţionez, de la bun început, incomoda stranietate a faptului că, pe ultima copertă a volumului (Claudiu Komartin, Radu Vancu, Cele mai frumoase poeme din 2012, Bucureşti: Tracus Arte, 2013), cei doi antologatori fac autoreclama volumului: Radu Vancu glosează pe marginea termenului de generaţie pentru a exagera în final, spunând că asistă „la geneza unei lumi“, iar Komartin, ceva mai rezervat & nuanţat, scrie un fragment (cu înclinaţii formaliste) ce vine în prelungirea unei lungi tradiţii româneşti – aceea de a pune în relaţie limba cu literatura. Dincolo de relativizare, problema antologiei constă în incapacitatea celor doi de a-şi defini, în mod clar şi convingător, criteriile de selecţie. Valorizarea (şi deci selecţia) e concretizată în diferite adjective precum „debuturi foarte bune“, „excepţionale“ (la Vancu) sau în tautologii (la Komartin) precum „poeme remarcabile din cărţi demne de remarcat“. În consecinţă, singura lor salvare e… Alexandru Muşina (cel căruia îi este şi dedicat volumul). Astfel, după o scurtă fişă biobibliografică a celor doi selecţioneri, volumul conţine o listă a poeţilor şi a cărţilor (împărţiţi în două categorii: debutanţi şi nedebutanţi), pentru ca, în loc de un cuvânt-înainte, cititorul să fie întâmpinat de acelaşi Muşina. Aici se pot întrevedea, chiar dacă poetic-metaforice, principiile după care a fost alcătuită antologia.
Eseul începe cu un origin-story, urmat de ipoteza conform căreia poezia e o „Mare Doamnă“, iar poeţii nişte „Mari Dansatori“. Nu asta e interesant, ci, mai degrabă, relaţia dintre cele două părţi. „Dansul“ nu înseamnă doar talent, ci şi, în viziunea optzecistului Muşina, multă muncă, „Doamna“ fiind o aristocrată. Postmodern, acesta repudiază imaginea romantică a poetului-geniu, înlocuind categoria „autoerotismului“ cu diversitatea relaţiilor modern-contemporane. Muşina ne invită apoi în atelierul lui de creaţie, îndemnând, cu modestie, la admiraţie şi respect faţă de înaintaşi. În fine, serendipitatea joacă şi ea un rol, fiindcă, spune poetul, scriitorii români au norocul heideggerian de-a-fi-fost-aruncaţi-în-lume într-o zonă mai puţin nefastă decât altele. Cu alte cuvinte, avangarda nu e totul. Cu toate astea, Muşina redevine, spre final, pragmatic, vorbind despre egoism şi despre cum, în mod paradoxal, poezia e, în esenţă, un joc social cu implicaţii morale şi politice. Altfel spus, Vancu şi Komartin se autoînfiinţează, la rândul lor, în instanţa unor „dansatori“ experimentaţi gata să-i găzduiască şi pe ceilalţi (debutanţi sau nu). Probabil că li se pare awkward să danseze singuri – că au nevoie sau nu de adulaţia celor mai tineri sau doar de spectatori ori că cei lăsaţi pe dinafară s-au îmbufnat nu mai contează. Indiferent, volumul ar merita o traducere/promovare şi dincolo de hotare. Să precizez, înainte de a discuta poeţii şi poemele lor, că antologia conţine, către final, încă două liste extrem de utile (o fişă de identificare a autorilor şi a editurilor implicate).
Dacă antologia, ca gen, reprezintă varianta sarcastică şi extinsă a „Best of“-urilor sau „Top“-urilor de toate felurile, lectura acestora seamănă cu derularea unor filme pe fast-forward (frivolă, irelevantă şi extrem de subiectivă). Aşadar, C. Abăluţă (ordonarea e alfabetică) scrie o poezie teleologică cristalizată în tot felul de ipoteze, frici sau dorinţe. Radiografia organului generator al ideii de imposibilitate oferă poemelor sale o coloratură morbidă cu efect de claustrare. Acestea sunt fin balansate de raţionalizarea discursivă a maladivului. La nivel arhitectural, poemele sale par a fi construite din gândurile şi bileţelele unui ipohondru îndrăgostit de o surdomută (Bazooka Girl), atingând, prin urmare, problema lipsei sau incapacităţii societăţii actuale de a comunica în mod autentic (iată de ce poeziile sale nu au nici titluri, doar numere).
Şerban Axinte are un singur rând care poate fi numit poetic („pe tine dragul meu te vor ridica din aşternut“). Noroc că are poeme lungi. Vasile Baghiu e deprimant de-a binelea, cu două poeme bunicele („Deoparte“, „Simplitate“). Adrian Bodnaru face slalom printre ermetism, autenticism, nostalgie şi presimţiri. Dominic Brezianu schiţează câteva portrete de cuplu. Magda Cârneci scrie o poezie încărcată, anacronică, filosofică, retorică, iar poemele Ritei Chirian se cantonează în observaţii, notaţii naturaliste cu vagi sclipiri metafizice. Marius Conkan pune în pagină o poezie a eliberării (de sine, dar şi de celălalt), a emancipării. Cântece elogioase construite pe tehnica refrenului, poemele sale sunt dedicate, în general, femeii. Probabil cele mai frumoase poeme sunt cele ale lui Traian T. Coşovei – poezii cu rimă! Dumitru Crudu pare a transcrie, în cheie poetică, Camera luminoasă a lui R. Barthes. Gelu Diaconu scrie poezie pentru a supravieţui, iar personificările sale sunt, de cele mai multe ori, emoţionante. Gellu Dorian scrie la fel – versuri telegrafice cu rol terapeutic (are câteva titluri neinspirate). Iată două sintagme aproape identice ale celor doi poeţi: „fluierând a pagubă“ şi „cîntam a pagubă“. Ana Dragu e, dincolo de inversiunile sale nefericite („din cerul meu se vede tot patul“), very insightful mai ales atunci când vorbeşte despre totalitarismul sexual („suprafaţa inimii se sparge în valuri mărunte“). Într-o lume demnă de Împăratul muştelor, poeta îţi arată că dragostea e mai temeinică decât familia. Şerban Foarţă e hilar în seriozitatea lui intertextuală. El vrea să scrie Marele Poem şi, chiar dacă nedeclarat, se crede, ca Minulescu, un gropar al tradiţiei. Referinţe peste referinţe: Platon, Empedocle, Valéry, Wagner, Mallarmé, Leibniz, Einstein, Rousseau, Hoffmann, Ezra Pound, Nietzsche, Urmuz, Bacovia, Al Pacino, Cesare Brandi, Debussy, Schiller.
Ramona Fotiade are un volum cu titlu intrigant şi poeme mai puţin interesante. Mihail Gălăţanu aduce aminte de Nichita şi de arta auratică prebenjamină. Poemele lui Paul Gorban – nişte meditaţii. Petru M. Haş scrie uneori blecherian şi, alteori, postmodern despre libertate. Kocsis Francisco te îngroapă în arte poetice. Grupul Margento e prezent cu scrieri beatnice, spirituale ce combină filosofia arabă cu muzica lui Bob Dylan, croşetând în jurul unor teme precum călătoria. Paul Mihalache vorbeşte mult şi spune puţine. Dan Mihuţ e kafkian. Dmitri îmi pare acum mult mai calculat. Simetria poemelor sale e izbitoare, scrise, parcă, pe baza unui algoritm care sună cam aşa: acţiune neutră (dinamică), element cromatic, amintiri, sentimente, element cromatic ce face legătura prezentului cu trecutul. Spontaneitatea sau tematica politică nu i-ar strica.
Anca Mizumschi e parabolică şi argheziană. Muşina e alegoric şi postmodern. Ultimul optzecist, Aurel Pantea, e, ca de obicei, dark. Denisa Mirena Pişcu scrie fotografic, visceral cu un acut sentiment al disperării. Florin Dan Prodan e transparent, insipid, inodor, şters – politically correct. Dan Sociu e în formă: sensibil, scrie despre cum visăm la cai verzi pe pereţi, despre coşmaruri, despre lucrurile mărunte care ne schimbă viaţa, despre relaţii. Octavian Soviany are versuri strâmte, înguste, guturale ce vorbesc despre decepţii. Are viziune, dar scrie cu teză. Bogdan-Alexandru Stănescu e monoton. Moni Stănilă scrie ritmic, altert. Liviu Ioan Stoiciu a câştigat un premiu pentru Substanţe interzise. Alexandru Vakulovski e adolescentin, revoltat, repetitiv, religios şi avangardist. Pentru el, the world is not enough. Radu Vancu – vizionar. Mihai Vieru – ludic şi formalist. Paul Vinicius – melancolic.
Marius Chivu e premiat, nu mai insist. Laura Dan scrie în maniera Teodorei Coman. Versurile lui Iustin Panţa sunt un „paradoxal debut postum“, iar Raluca Şandor Gorcea scrie o poezie sentimental-nostalgică. Am fost bucuros să o descopăr aici pe Livia Ştefan, o poetă cu mult potenţial. Yigru Zeltil, în sfârşit, e vizionar, autenticist şi metaforic.
Nu m-am referit aici la cei pe care i-am discutat cu alte ocazii. Nevrând să trag concluzii (tematice, axiologic-taxonomice sau altfel), spun doar că aştept, cu interes, cele mai frumoase poeme din 2013, cu un sistem critic mai bine pus la punct.