a14

Cititorul meu ideal e… neînchipuit

Olimpiu Nuşfelean

          E greu să fac portretul cititorului ideal. Cînd vreau să-l portretizez, mă trezesc între două dileme, două imagini, poate două necunoscute: un cititor abstract, singur ca persoană, absurd dacă ne gîndim că poate fi o persoană înghesuită într-o abstracţiune, şi eu, cititorul pe care îl cunosc cel mai bine, făcut din carne, oase şi lecturi.
Gîndindu-mă la cititorul acela unic, ideal, care are toate atributele cerute de o lectură participativă şi parafrazîndu-l pe Eminescu, mă pot întreba: unde voi găsi cititorul ce-mi citeşte adevărul? Întrebarea rămîne retorică.
Există situaţii, desigur, cînd îţi poţi găsi împlinirea de receptare în lectura făcută de prietenă, iubită sau soţie (respectiv, prieten, iubit sau soţ, în cazul… poetelor), dar cîţi scriitori îşi găsesc împlinirea într-o iubire… perfectă? Cei rămaşi singuri îşi caută împlinirea de lectură într-o abstracţiune. Sătui de însingurare, vor visa un lector plural. Se vor… consola mizînd pe un număr cît mai mare de cititori.  Cititorul ideal va fi dat de un număr maxim de persoane aplecate peste cărţile lor. Vor fi fericiţi să aibă „tiraj“, un tiraj purtat pe umeri de o… masă absolută de cititori. Numai că, hélas!, în marele nostru univers există un singur Autor despre care se poate spune că e citit de toate sufletele. Citit, uneori chiar greu de înţeles, dar crezut (pe cuvînt).
Nu cred că pot aproxima cititorul meu ideal. Sper să existe, printre cei care îmi cumpără cărţile sau le primesc cu dedicaţie de la mine, printre cei cu care mă mai întîlnesc la o lansare de carte, o „manifestare“ literară, o lectură… publică. Uneori apare între noi o boare de însufleţire. O idee de… lectură. Poate un dialog. Un dialog pe care îl sper dezvoltat prin intermediul cărţilor. Dacă n-aş crede că există (şi) un asemenea cititor, mai ales unul cu care nu mă voi întîlni niciodată faţă în faţă, nu aş scrie. Ce rost ar avea să-mi petrec viaţa scriindu-mă în speranţa că voi avea cîndva timp să mă citesc?
Cititorul meu ideal nu are chip. El e… neînchipuit. Dar îl bănuiesc ca fiind foarte concret. Îl caut fără să-l definesc precis. Acesta descinde hotărît dintr-o nebuloasă, venind spre mine în timp ce eu înaintez spre el. Astfel ne (în)scriem într-o constelaţie.