a6

Dragă Fiodor Mihailovici,

pe cine mai interesează azi grăuntele mic, verde,
ca un ou de omidă păroasă pe frunza de dud,
căzînd în gol în paharul cu gol
din care poezia nu vrea să iasă nici trasă cu forcepsul,

îţi aşezi coatele pe masă şi priveşti pînă ce golul se umple
cu ouă multe de omizi păroase,
nu arunci paharul în care plutesc o mie de ochi,
într-o zi o să renunţi la toate,
n-o să-ţi mai pese de nimic, de absolut nimic,
n-o să mai ai nici trecut,
prezentul n-o să mai fie atît de nesuferit
pentru că hăcuit în mii şi mii de bucăţele
îl va lua vîntul, vînătoare din care
viitorul nu va mai putea fi decît trecut anterior,
şi ce bine e cînd va fi fost să fie,
şi din acel moment
nici tu casă,
nici tu masă,
nici tu pernă pe care să-ţi aşezi capul,
nici tu cămaşă,
nici tu piele,
nimic,
nimic,
pentru că sîngele se va odihni în venele altora
care abia atunci descoperă că
pentru a avea prezent
trebuie să fi avut trecut
care n-ar fi fost posibil fără viitorul care
nu vine aşa la întîmplare,
din senin,
că dacă n-are la cine să vină,
la ce să vină,
se duce la altul
unde-i frumos şi bine,

da, mă întreb şi eu, pe cine mai interesează
grămăjoara asta de cuvinte
care încearcă să transforme
nimicul în poezie,
mă întreb şi eu aşa, pur şi simplu,
nu că aş aştepta vreun răspuns de la cineva anume,
pentru că cineva anume nici nu mai există,
toţi cei care ştiau să-mi răspundă
au numai trecut,
prezent, deloc,
viitor, nici atît,

şi-atunci la ce bun să priveşti din senin grăuntele acela mic
şi verde căzînd de pe frunza de dud
direct în paharul tău
din care tragi cu forcepsul o fiinţă nefolositoare,
dar frumoasă, atît de frumoasă
că nu va mai avea cum să salveze lumea,
care, plecată de acasă, este spulberată de vînt,
n-are ea grijă de frumuseţi care să o salveze,

da, Fiodor Mihailovici,
totul este deşertăciune,
totul este aşa cum a spus Ecleziastul,
şi prin paharul tău, secetă,
prin trupul tău, arşiţă,
încît cele nevăzute devin şi mai nevăzute,
cele uitate şi mai uitate,
cei fericiţi şi mai fericiţi,
cei trişti şi mai trişti,
cei umiliţi şi mai umiliţi,
doar grăuntele mic şi verde se face omidă pe care
oricine o poate călca în picioare,
şi nici tu trecut,
nici tu prezent,
nici tu viitor –

da,
cine mai are ochi să se uite la o grămăjoară de cuvinte
pe care mîinile tale le adună din puzderia de resturi
lăsate în urmă de hoarde nemiloase,
şi crede că, adunate sub ochi,
cu ele va putea salva lumea…

                                                                     Gellu Dorian