a3

Poeme de Rodica Marian

 Biblioteca din Alexandria

Încă mă-ntreb ce înseamnă îndelunga răbdare
şi cum, fără să vreau, am ajuns s-o ghicesc,
apoi s-o stăpânesc, în toată puterea ei,
după ce-am epuizat toate formele paşnice de revoltă,
nu fiindcă mereu m-aş fi supus fără crâcnire,
ori că furia şi vâlvătaia ei nu mi-au încercat inima
cea mereu prea înrămurită în înţelegere,
dar numai plânsul împăcat ajunge să-şi facă rădăcini
în infernul dinăuntru al vieţii mele zilnice,
în infernul din afara mea, de pretutindeni din afara mea,
numai eu singură cu îndelunga mea răbdare,
dobândită involuntar, prin voia sorţii
a acelei sorţi care-a făcut să ardă biblioteca din Alexandria
şi pe locul ei să mai rămână doar statuia lui Ptolomeu II,
stingheră în circulaţia infernală a străzii,
înecată în dosul unor pereţi prea înalţi,
cu uriaşe litere din toate alfabetele lumii.

 Ferma de fluturi

Oricât de vrăjmaşe şi necunoscute,
Nu mă tem de niciunul dintre eurile mele,
Nici de cele văzute, ori de cele nevăzute,
Nici de cele auzite sau neauzite,
De nimic din cele pipăite, ori încă nepipăite…
Sufletele mele diurne stau mereu
Într-o fermă de fluturi, fără cer deschis,
Înghesuite în umbre tropicale,
Fâlfâind de neputinţa de-a-şi împlini
Destinul transcontinental…

Am pus caprifoi şi mici orhidee printre florile de sânziene,
La fel de galbene, la fel de albe şi roşietice,
Şi-acum nu mi-e frică nici de toate cele gustate,
De-acele ierburi vindecător-mirositoare
Pe care le port cu mine din alte vieţi
Şi când mă voi duce din nou la Shiraz,
Voi deschide cartea lui Hafez, ştiind prea bine,
Dinainte, orice posibilă previziune,
Apoi mă voi bucura privind la sacra forfotă din jur,
Fără să mă întreb de unde până unde,
De când până când sunt eu ori un altul…

Mărturia vieţii

Doamne, iarăşi am ales aşteptarea
Atât de comodă, nehotărârea de fapt,
Tocmai când pulsul împlinirii
Mă ajungea din urmă, furişându-se în pasul meu ciudat,
Iarăşi m-am repliat în simpla, tihnita durere,
Cea dulce, de melc, sublimă, cum ştiu că
Poate fi aura nefericirii, când eşti definitiv împăcat cu ea
– am plutit o dată în extazul ei nepământean,
Desprinsă cu totul de lume, deşi percepţia aceea
M-a cuprins în plină stradă, iar senzaţia s-a întrupat,
Fireşte, în nişte umbre prietenoase, colorate intens
Ca nişte marionete de bâlci, în timp ce sufletul mi se usca
De toate întrebările, de toate dorurile,
Bănuind doar o bătrâneţe fără sfârşit
Precum o fericire fără nelinişti
(ştiu mai bine cei ce vorbesc ebraica
de ce folosesc acelaşi cuvânt pentru bătrâneţe şi fericire).

Nimic nu mă sperie cu adevărat, nimic din tot
Ce-i frică omenească (parcă n-ai fi om, mi se zice mereu),
Poate numai neîmplinirea din împlinire,
Aceasta-i groaza care-mi dă fiori
Crezând şi necrezând menirii şi minunilor toate
(cum am stat la poalele Potalei, bucurându-mi paşii
numai cu privirea din tezaurul multelor thangka),
Nişte sunete visate, născute-n auz,
În glasul acela atât de real, ce-mi repeta rar, pe sunete,
M-e-n-i-r-e-a, auzi, ai înţeles, vine, de-acum vine,
Trezeşte-te, ascultă, înţelege, te rog, e un cuvânt,
Un singur cuvânt, menirea, chiar nu auzi?…

Mereu, pe drumul Emausului

În fiecare dimineaţă mă străduiesc cu toate puterile,
(nu mă prefac c-aş fi nedumerită),
şi până la trezie
aproape nu mă îndoiesc că aş avea un trup.
De fapt încă nu prea ştiu
dacă corpul pe care se cuvine să-l îmbrac
pe cât pot eu de frumos
este carnea de piersică a unui copil
proaspăt îmbăiat
ori rozul stins, uşor asprit de indecizie
Între putrefacţie şi mumificare,
oricum, încă nu realizez
dacă membrele care-ar vrea să se mişte
sunt elastice ori înţepenite,
nu recunosc nici faţa mea, nici pe cea a icoanelor,
deşi stau la pândă, pe dinăuntru,
stau apoi la masă cu acel trup
şi nu-mi pare nimic cunoscut, nici
vorbăria celor doi pe drumul Emausului,
absenţi şi ei din strădania mea,
apoi cineva (poate eu) face un gest
dintre cele mai obişnuite,
cum ar fi grija firească cu care-mi machez ochii,
la fel de firesc precum Cel care frânge pâinea de fiecare dată,
mereu pe urmele Unicului,
şi trupul părelnic devine un Abel înviat,
aşa cum fapta lui Cain s-ar confunda cu fumul jertfei
şi-ar fi asemenea cu iertarea noastră cea de toate zilele.