a13
Caligrafiile penumbrei
Iulian Boldea
Mai puţin cunoscut sau recunoscut în spaţiul criticii literare, Virgil Todeasă e totuşi un autor demn de atenţie. Cărţile sale (Uşa ascunsă, 1993; Umbre, 1994; Priveşte-mă, Doamne!, 2000; Stare de zbor, 2002; Poezii, 2009; Discurs de trecere, 2011; Surâsurile realului, 2013) converg spre o viziune integratoare asupra metamorfozelor realului, dar şi asupra dramelor unei interiorităţi ultragiate de semnificaţiile paupere ale lumii. Captivat de zonele de penumbră ale sufletului, poet reflexiv, discret, retractil, Virgil Todeasă îndreptăţeşte pe deplin aprecierile definitorii ale lui Ion Pop: „Un discret fond liric, vag elegiac (stările de «penumbră» sufletească sunt de câteva ori evocate), unifică aceste compuneri caligrafiate cu eleganţa omului ce refuză apăsările de linii ale desenului imagistic, în corespondenţă cu atitudinea reţinut-sentimentală, care conferă echilibru scrisului său“.
Nu puţine dintre poemele lui Virgil Todeasă mizează pe un pact al eului liric cu pecetea nevăzutului din văzut, cu tăcerea din cuvinte sau cu absenţa care adastă în prezenţele lumii înconjurătoare. Recules şi enigmatic, uneori, alteori patetic cu măsură, poetul are, în subsidiar, o dominantă blagiană, aceea a căutării rădăcinilor, a originarităţii şi dorului de adânc, astfel încât versurile sale au aspectul unui palimpsest în care se străvăd înţelesuri vechi şi subînţelesuri acute ce dau seamă de rosturile arhaice, mitice ale fiinţei. Între notaţie şi subînţelesul înfiorat de taină al nevăzutului se ţese scenariul poetic la care subscrie autorul, aşa cum observă Aurel Pantea:
La o primă lectură, nu superficială, dar, oricum, lejeră, poetul Virgil Todeasă scrie o poezie de notaţie, producătoare de semantisme rapide. Notaţiile sale poetice reprezintă, în fond, forme ale unei confesiuni discrete, vecine cu timiditatea. Poetul nu este, totuşi, un timid, discreţia sa fiind expresia unei dorinţe de concizie, aceasta se observă în numărul de versuri ale poemelor, dar mai ales în spiritul său poetic. Acesta, calm şi primind vizitele unor ironii liniştite, a sucit gâtul elocvenţei, eliminând astfel retorismele. Ca sensibilitate şi tehnică a expresiei, Virgil Todeasă este un spirit atic, el nu cultivă arborescenţele ornamentale, fiindu-i cu totul străine barochismele. Sursele lăuntrice ale apetitului său liric sunt ironia şi un patetism reţinut, puse adesea în gamele gravităţii.
Fără îndoială că poetul este un spirit reflexiv şi autoreflexiv, atent la rosturile şi temeiurile scrisului, ale cuvântului şi ale relaţiei instabile, paradoxale dintre cuvânt şi realitatea pe care o desemnează: „dacă mă uit bine, literele acestea/ se mişcă ca nişte şoareci de casă/care duc pe spinările lor semnele negre/flămânzi,/şoarecii caută firimiturile rămase/de-aseară pe masă/într-un colţ la gât cu mărgele/îl văd pe unul cum se zbate a moarte/şi-i dau pace, pentru că acela-i cititorul în stele“ (Şoareci şi litere) sau: „râmele /sunt scriitoarele /pământului reavăn –/secretul ţărânei eterne/orga neantului, /ingenioasa muzică de trecere/ dintr-o lume în alta/modelul transcenderii, /râmele mişcătoare,/literele mele…“ (Scribul privind).
Surâsurile realului (Editura Brumar, 2013) se remarcă prin câteva dimensiuni revelatorii: imersiunea în cotidian, redarea cu acuitate a reflexelor lumii, reprezentarea detaliului în regimul unei vizualităţi tensionate care nu înseamnă însă, pur şi simplu, abandonarea expresivităţii reflexive ce alimentează poemele cu o dinamică melancolică a meditaţiei: „unde se topeşte timpul,/ în atelierul său/pe care nu-l poţi vizita nici ziua,/ nici noaptea/ spaţiul care nu este/ încercarea de a face ceva,/ de nu-ţi iese nimic/ pe tărâmul acela nici caii n-asudă/ în fuga nebună/ acolo-i doar timpul ascuns după pom,/ în penumbră“ (Penumbra, pomul). Sau, într-un alt poem, definitoriu este refluxul cotidianului care imprimă versului o paloare extatic-alegorică, în imagini din care inflexiunile ironiei şi ale parodicului nu sunt cu totul absente: „un peşte bâlbâit cu ochii mari/ crăpaţi de vinişoare roşii /priveşte omul/se miră că nu-i ca el,/ că nu e peşte mut, că nu-i vorbeşte/ din corpul sublimat în apa de acvariu/pe nuferi albi ca nişte scoici imense –/ iată omul,/ cum arde şi cum pluteşte“ (Lumânări plutitoare). Una dintre calităţile acestor versuri este lapidaritatea, tendinţa spre minimal şi concizie, spre o notaţie austeră, capabilă să redea, într-un registru al preciziei şi expresivităţii acute, relieful debordant al unei lumi cu contururi fluctuante şi cromatică debordantă: „cineva trece prin mine –/ îl simt zvârcolindu-se/ ca o penumbră de raze, / subţire/ acolo există fisura/ şi drumul în orb spre ieşire“ (Eliberare).
Nu sunt puţine nici acele poeme în care autorul deplânge divorţul dramatic dintre propria conştiinţă şi chipurile inconstante ale unui real devastat de sensuri, nuanţe şi privat mai ales de tectonică identitară. În astfel de situaţii, revelaţiile lirismului au o amprentă tragică, redată în surdină, exprimată aluziv, cu o detentă a funebralului, ca în Ţipătul, tânguire: „mortul ţinând încă frâiele calului său/ ca o pasăre adormită pe coarnele plugului/ bocitoarele în negru şi alb privesc mute/ ochii de piatră/ în liniştea satului/ se aude cum scârţâie moartea,/ nebuna vine călare pe bicicleta făcută/ din spinii uscaţi de seceta verii“.
Sugestia eliberatoare a cuvintelor conferă versurilor o indiscutabilă intensitate, densitate semantică, dar şi un aer recules, prin care notaţia îşi orientează suflul mimetic spre alegorie şi parabolă, spre orizontul unei viziuni crispate, asumate plenar, ca tensiune existenţială a trăirii şi reflecţiei ironice: „obosit/ de munca la concasor, de mulţimea materialelor aduse,/ după şapte zile de lucru se odihnea/ atunci multe pietre s-au rostogolit, unele au făcut picioare/ de spaimă, iar în vale au apărut oamenii cu stâncile lor/ era în mijlocul Carpaţilor înaintea erei noastre“ (Patria) sau: „facerea omului a fost o chestie /de cumpănă, /de stat pe gânduri,/ de da sau ba,/ de doi în unul/ greu a fost să se introducă/ sufletul omului/ în trupul lui de lut –/ chestie de înaltă tehnologie“. Un poem precum Penumbramizează pe o tatonare a profunzimilor, într-o tonalitate lirică în care gravitatea şi ludicul, expresivitatea reflecţiei acute şi acoladele ironiei se întâlnesc, într-un demers lucid, de o delicată intruziune a unor trăiri fragile, nedeterminate, ce stau sub zodia inefabilului: „de după mormanul de pământ/ străluceşte o scăfârlie,/ transpirată puţin/ groparul găseşte soarele/ hibernând ca un viezure/ pe fundul gropii/ îl văd,/ cum în penumbră,/ rotindu-şi ochii împrejur, la rece,/ îşi ascunde sticla cu vin“. Surâsurile realului e o carte a deplinei maturităţi, în care poetul renunţă la „dulcegăriile imagistice şi facilităţile prozodice ce se întâlneau în cărţile sale anterioare“, iar „gândirea poetică nu se mai lasă fascinată de lejere apetituri stilistice“ (Aurel Pantea). Constantin Cubleşan are dreptate: „Virgil Todeasă are de-acum un discurs liric împlinit, grav şi dramatic dar pe un fond de (mereu) subtilă rememorare poetică a orizonturilor trăirilor sale, minate fericit de o perspectivă a abstractizărilor ironiste“. Prin acest volum de poeme, Virgil Todeasă câştigă în dexteritatea versului, dar şi în aprofundarea viziunii, acustica elegiacă nefiind, în fond, decât un spor de gravitate reculeasă ce favorizează în mod evident explorarea sinelui prin discurs liric.