a12

Arta echivocului

Alex Ciorogar

          „Nu hiu faimos ama hiu arman“ (Nu sunt faimos, dar sunt aromân) – declaraţia lui Toma Enache, ce dă şi titlul primului său film (bine primit şi premiat), e imediat falsificabilă dacă ne gândim la persoana lui Varujan Vosganian. Şi faimos, şi armean, acesta din urmă vine să infirme, aş zice, îngrijorarea celui dintâi. Pelicula e totuşi simptomatică pentru relaţiile şi tensiunile dintre cele două popoare, ce se despart, literar vorbind, doar printr-o banală afereză. Altminteri, diferenţele nu sunt deloc neglijabile. Chiar şi aşa, ultimul volum semnat de autorul Cărţii şoaptelor vine să spună câteva adevăruri (6), jumate, adică, dacă e să mai facem o ultimă analogie cu filmul invocat mai sus, despre poporul român. Menţionat şi lăudat de aproape toate topurile revistelor literare dedicate producţiei editoriale de anul trecut, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Iaşi: Editura Polirom, 2013) vine, întâmplător sau nu, pe fondul unei noi reorientări a specialiştilor către proza scurtă (vezi, pe teren autohton, antologia lui Marius Chivu Best of: Proza scurtă românească a anilor 2000, apărută la Polirom). Anul 2013 este anul în care s-a acordat, pentru prima dată, Premiul Nobel unei autoare de povestiri (canadianca Alice Munro). Deţinător, şi el, al câtorva prestigioase premii literare, economist-politicianul se poate mândri nu doar cu traducerile sale, ci şi, mai nou, cu propunerea USR-ului din acest an pentru distincţia sus-numită. Aşa cum menţionează ultima copertă, cartea vorbeşte „despre neliniştile, căutările şi incertitudinile noastre, despre atâtea traume încă nevindecate“, dar, dincolo de freudianism, scrisul lui Vosganian se transformă într-o meditaţie cvasihegeliană despre memorie, despre trecerea timpului sau despre sensul istoriei. Nu că mi-ar plăcea să înşirui atribute, dar autorul şi-a asumat, nu fără noimă, o serie de roluri, de-a lungul a aproape 20 de ani: poet, romancier, preşedinte al Uniunii Armenilor din România, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi, în sfârşit, nuvelist.
Abuzând de tehnica clarobscurului, epicul lui Vosganian alunecă, stilistic vorbind, când în Art Nouveau, când în „realism“ get-beget, construind, în jurul unor teme şi motive precum moartea (şi viaţa), lumina (şi umbra), cuvântul (şi tăcerea), o veritabilă serie de parabole despre sufletul românesc. Trecerea dintre cele două extreme o realizează prin apelul constant la ceea ce putem numi realism magic (de unde şi acea unitate a contrariilor). Desigur că nu lipsesc de aici nici elementele onirice sau componentele fantastice, proiectate pe diferite fundaluri (uneori rurale, alteori urbane), ce amintesc, nu o dată, de structura basmelor, piperate, în sfârşit, cu dialoguri dramatice, prozaic-tensionate, inteligent-subtile şi, în fond, suficient de autentice. Scriitorul nu poate evita, în consecinţă, eclectismul, împletirea eterogenă a registrelor narative (combinaţii nu întotdeauna fericite). Frapant e însă mixajul bizar dintre vetusteţea problemelor paginate şi atitudinea cosmopolită cu care alege să le abordeze, asupra căruia survolează tensiunea rezultată din confruntarea clasicei interdependenţe aristotelice cu subtila (auto)ironie, cu conştienta subminare a propriilor procedee romaneşti. În siajul acestor confruntări, povestirile abundă de tot soiul de proverbe, clişee, locuri comune imediat contrapunctate de inserţia rafinată şi elitistă (uneori întinsă până la preţiozitate) a unor coduri profesional-informaţionale (vezi episoadele despre dragoni, despre Rumpelstilzchen sau despre cavaleri) à la Umberto Eco. Subiecte romantice (impropriu spus, dar uneori chiar eminesciene), drapate în atmosferă gotică (Patrache, de pildă, „vede“ statuile cu ochii unui vampir, ca-n romanele Annei Frank), „jocurile“ lui Vosganian reiterează în „dulcele stil indirect-liber“ lumea apusă a ideilor înalte şi înălţătoare – un anacronism gratuit, inocent, ce va atrage, în rândul colegilor de breaslă, simpatia (poate chiar emulaţia) unor „dinozauri“ şi refuzul unor „revoluţionari“. Una peste alta, scriitorul vede, poetic, misterul din banal, mutând frumuseţea în locuri inefabile (vânt, privire, jocul frunzelor), descoperind fractalul în minimal, punând în scenă, aş zice, o adevărată poetică a echivocului.
Dostoievskiană, scriitura lui Vosganian are ceva şi din caracterul prozelor scurte ale lui Preda atunci când, decupând profilurile psihologice ale unor personaje alienate într-o lume postrevoluţionară, sastisită atât de vechiul, cât şi de noul regim, configurează, printr-o tehnică a învăluirii, nişte drame seducătoare prin impreciziile lor. Că tot veni vorba, protagoniştii poveştilor poartă, de cele mai multe ori, pecetea ineluctabilă a unor destine biblice (de cele mai multe prin nume), dar şi contingenţa condiţionărilor sociobiologice (boli, vicii, tradiţii şi cutume, stări materiale, constrângeri profesionale). Nu e vorba aici de transgresarea propriilor condiţii, ci de divagaţiile filosofice realizate în marginea coordonatelor date, chiar dacă nu putem vorbi de dimensiunile unui tragic traviatan. Mai degrabă, pe filieră dostoievskiană, se face simţită, în filigran, dimensiunea existenţial-religioasă a conştientizării angoasei ce dirijează, de după cortină, desfăşurarea acţiunii.
Povestirea ce dă titlul volumului pare a fi o încercare de creative writing în jurul temei creaţiei şi a iubirii, construită pe mai multe paliere narative. Povestea unui păpuşar se întretaie cu descoperirile şi dezamăgirile derulate în faţa unui ghişeu marca „Loto Prono“. E savuros cum la Vosganian, de pildă, „castelul“ poate sta bine-mersi lângă un „Campari Orange“ sau „cocalarul“ lângă „crosopterigian“. Toate bune, doar că prea obsesiv apare lumina în toate cele şase povestiri, încât îţi vine să zici că Vosganian face, izotopic, un mic inventar: soare, bec, stele, ten palid, raze, lună, fascicul, radiere. Principiu structurant, lumina se transformă (se post-structurează) într-o forţă torţionară iritantă, punând textul într-un con de umbră. Citind, ai impresia că te afli într-o arhitectură narativă gândită şi proiectată de un Bentham: un sistem concentraţionar circular în care supraveghetorul e, de fapt, „lumina“. Tot la capitolul acesta aş include şi anumite excese de zel retorice, cum ar fi: „Căci Maca nu era doar, aşa cum îi arătau statura înaltă şi părul sârmos unindu-se cu barba într-un fel de glugă, un om ontogenetic. El era, dacă se poate spune aşa [n.m. nu, nu se prea poate], un om filogenetic. Un om care se repeta pe sine“; sau „Maestrul păpuşarilor [n.m. o fi fan Metallica?]îşi duse instinctiv mână la beregată, căutând urmele vreunei tăieturi, ori mai spre ceafă, după vreo fisură între vertebrele atlas şi axis“.
Un Geppeto fără „glas“, dar şi indivizii bulversaţi de imprecizia termenilor reprezintă tot atâtea măsuri umane ale secularizării logosului (creator sau nu), transcrisă în mitul numirii adamice, un atribut ce nu mai poate fi distribuit, în noua ordine, decât celor iniţiaţi (specialiştilor). Naivele geografii ludice ale copiilor se întâlnesc aici cu misticismul (ermetismul?) noului limbaj, dar şi cu atitudinea nostalgic-caraghioasă vizavi de vechiul regim („FUPSIC“, „securişti“), combinaţie ce nu traduce decât impotenţa „victimelor“ revoluţiei, transpuse în faţa şi la liziera unor vremuri incomensurabile (timpuri în care muncitorii se transformă în „resurse umane“, iar preluarea mărfii înseamnă „marketing“), legate, în mod organic, deşi paradoxal, tocmai de eternitatea naturii. Aceeaşi dezamăgire, combinată cu un soi de patetism, se resimte şi în micro – în urcuşurile şi coborâşurile relaţiei dintre mamă şi fiu (dorinţa fiului de independenţă, angoasa mamei în faţa dramei fiului risipitor). O poveste despre paradoxurile tranziţiei, Jocul celor o sută de frunze reprezintă şansa evadării din realitate, într-o lume, aparent matriarhală, în care oamenii oscilează între puseuri de nebunie şi viziuni apocaliptice. Prelungirea trecutului în prezent, prin puterea povestirii (există o serie de puneri în abis sau poveşti în ramă), este nu doar o tehnică a procrastinării sau tergiversării, ci şi o strategie terapeutică.
În ciuda aparenţelor, volumul lui Vosganian se înscrie totuşi în acelaşi circuit al recuperării experienţei şi adevărurilor comunismului. Noroc că nu o face în acelaşi stil „obiectiv“ în care au făcut-o deja atâtea zeci de volume, din ’90 până azi. O face altfel – într-un cuvânt, bine!