a10

Poeme de Cristina Botilca

Plouă

Plouă.
Casa mi se topeşte şi se scurge sub o dună de nisip.
Mă tot gândesc la ce-ar fi fost dacă aş fi putut smulge
nişte nisip din clepsidră
Iar tu ai fi devenit iar o rădăcină.
Te-aş fi putut înăbuşi încă de la început,
Nu să te las să creşti şi să mă înăbuşi tu pe mine.
Sunt atâţia boboci care îmi dau sfaturi,
dar niciunul nu s-a potrivit în broască.
Urmez o cărare roşie cunoscută mie,
Dar la tot pasul mă întâmpini tu.
Ştiu că ar trebui să se întâmple asta, dar Luna
îmi şopteşte să mă retrag, să las pe altcineva
să lupte pentru tine.
Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodată.
Mi-e dor…
Şi plouă şi mai tare.

Oroare

Mă rog să nu fie adevărat
Iar lacrimile curg şiroaie peste izvorul de metal.
Lângă inima fără stăpân
S-a aşezat un strop
Şi cântă, şi suspină…
Acele ceasului se învârt invers
Iar eu nu mai am rabdare
Până la clipa când mă voi desprinde de hârtia de beton
Mă arde şi încerc să suflu gheaţă peste ea, dar se aprinde şi mai tare
În fiecare zi e aceeaşi poveste…
Mă prind cu capse de cimentul fierbinte
Şi îmi place, mă arde, dar îmi place
Sentimentul de a fi la locul meu e perfect
Dar cred că se poate mai bine
Aş putea modela cimentul
După propria mea voinţă.
M-aş putea scufunda în el
Până la ochi.
M-ar înveli cu tot cu soare
Şi m-ar stinge sub betonul auriu.
Simt o adiere, dar tot ce văd
E o oroare.