a5

Poeme de Nicolae Coande

La plecare
                                    pentru Balázs F. Attila

La sfîrşitul vremurilor, crede Danilo Kiš, vom vorbi în ebraică,
„limba începuturilor şi a sfîrşitului“,
dar nu ne spune cu cine vom vorbi cui ne vom adresa in articulo  mortis
în faţa cui vom cerşi extrema uncţiune la presimţirea căldurii atomice a morţii –
însă eu nu cred că vom vorbi mai degrabă vom bănui un fel de vorbire
un nou miros necunoscut ca atunci cînd mergi în ţinuturi străine
unde oamenii se uită la tine ca la un străin curios
un frison al materiei în clipa când cineva suflă peste o foaie umezită
înainte de a scrie ceva neimportant
totul se va petrece lent ca n zilele când începi să înveţi o nouă limbă
sau scrierea după dictare – de data aceasta fără graba clopoţelului răutăcios.
O tablă neagră va sta în faţa noastră şi vom ieşi după alfabet
chemaţi de o voce care se aude doar în capul nostru cuplat la
capetele celor din jur
o mare de ţeste care percep acelaşi sunet limpede al unui final multiplu
ca fumul de ţigară stârnind pasiuni noi sau trezindu le pe cele uitate
şi îmi permit să cred că nu va fi „un sfîrşit“, dragă Danilo,
ci mai multe ca unul fiecare în capul românului polonezului
sau ucraineanului maghiarului sau vorbitorului de idiş
în vreme ce psalmodiază o rugăciune pentru cei morţi.
Kaddish ul tuturor în limba grea a asfinţitului de lume.
Pe tablă fiecare va scrie numele secret cu care a fost strigat cîndva
în vis de cineva care putea să i fie mamă dar nu era.
Aceste nume nu se cunosc aici pe pămînt dar au dulceaţa lor
odată scrise şi noi vom şti că sînt cu adevărat ale noastre
şi că am fost strigaţi astfel de cel ce ni le a dat cîndva şi acum
ni le redă şi nouă.
E ca atunci cînd plouă pentru fiecare şi toţi simt în acelaşi fel
că sînt mîngîiaţi. În ploaie oamenii sînt fraţi, dar se usucă fiecare pe
frînghia lui.
Aşa cred eu că stau lucrurile la plecare – sîntem îmbăiaţi şi primeniţi
şi nimeni n are nicio supărare.

Trenuri stricate
                                        lui Horia Dulvac – nu vom învinge aici

Aş fi vrut să mi pălmuiesc prietenii cu o iubire aspră
să i scot din letargia vieţii lor neştiute
mintea mea refuză să i mîngîie dar inima ar face o cu blîndeţe.
Cum să i conving că le vreau binele şi binele ăsta
îmi cere să i las laţi?
Toţi sînt obosiţi din acelaşi motiv – nu mai iubesc
şi nu mai sînt iubiţi. Nu ne pricepem la afacerea asta.
Dacă stăpîneşti mîinile unei doamne o vei avea întreagă –
un încrezut mi a spus asta odată
a omis să spună ce facem cînd doamna nu mai are mîini.
Pînă la urmă eu nu ştiu cine naiba sînt prietenii mei
dar mă întind sub o locomotivă şi visez că i găsesc.
Mă uit în ochii lor şi văd viaţa proastă o idee răsuflată
despre succes social. Coborîm pe acelaşi peron
nu băgăm de seamă că acelaşi tren ne varsă zilnic
în burta distileriei care ne stoarce de frumuseţe.
Vorbim despre literatură capcane culturale mimesis
dar viaţa noastră s a dus la dracu’. El e şeful pe aici
dar cred că ştii asta.
Energia unui copil de patru ani ne pune în cur.
O idee de a noastră nu face cît un sprint pînă la capătul străzii.
Anul ăsta am văzut mulţi melci şi am priceput – ăştia sîntem noi
încercînd să trecem strada.
Am mers cu Andrei la trenuri stricate acolo unde lui
îi place să conducă locomotive obosite garnituri bătrîne
ieşite la pensie. Am adunat zeci de cochilii goale de a lungul
căii ferate şi m am gîndit că vom sfîrşi lîngă şine
în aşteptarea semnalului de plecare.
Va veni după ce nu l vom auzi.
Trenuri stricate în gări care nu există.

Musca din grădina secretă
                                                         celor plecaţi

Vorbeam cu muştele din Münsterland – te bat îi spuneam uneia
pe româneşte,
dar lăsam fereastra deschisă n bucătărie, poate scăpau
(am nişte seminţe de mac galben miros puţin şi adorm),
vara n Westfalia e frig ca ntr o varză
şi acum cînd dîrdîi lîngă masa din cameră dau peste morţi
aici în exil tremurînd –
Celan îmbrăţişat în Sena de un meşter german,
Gherasim Luca scufundat în valul qui a l’air d’allumer
le feu sur la terre,
poeţii nu mai au loc astăzi pe poduri,
Negoiţescu singur în camera de la München unde şi scria
istoria pe sex,
Cioran bolborosind în ultimele zile în româneşte pe culoarele
unui bordel de moarte din Paris în timp ce mînca florile,
crénomdeDieu,
ciumă de flori pentru scriitori români în exil,
Ionescu uluit la bătrîneţe că lumea e plină de vid,
nervos că Dumnezeu n a abolit pentru el moartea,
Ierunca obosit de nenorocita de viteză a lumii,
strigînd pe fereastră la ea ultragiat că i s a retras graiul,
el, care n a trăit decît pentru expresie, cum îşi amintea
Monica Lovinescu în vremea cînd încă mai putea ea însăşi vorbi.
Visăm cu minţile altora,
fiecare cu grădina lui secretă
moartea în româneşte este o muscă într un lan galben de maci,
o soluţie de viaţă în Wasteland.

Impostura
                                           lui Ştefan Borbély

Ei cred că te poţi retrage în natură să scrii
cum ai desface o conservă cu poezie în sînge
dar impostura e veche.
Dichtung&Wahrheit – în Epoca Aldi
sînt ghiocelul ce şi aprinde ţigara la ieşirea din ţară
în Spreeathen Führerul îşi scutură luna din păr
nehotărît între două femei palpez ficatul metaforei
ochii nu pot privi în ochi toată viaţa
o floare de măr.
Duminica e o măcelărie de unde cumpărăm parfum
de atîta pace germana vorbeşte singură prin gări
dacă ar putea ţiganii ar fura soarele.
Tăcută ca o ţiglă pe casă a crăpat vara.