a3

Dintre Enigmele Infinite

Gheorghe Schwartz

Somnul acela adânc, odihnitor, binefăcător, care o să vină

Când a început să îmbătrânească, Zak Friedmann a început să gândească tot mai des la moarte. Cel mai mult îl speria gândul că se va despărţi de cei dragi, că îşi va pierde toate tabieturile, micile plăceri care fac viaţa suportabilă, că lucrurile sale adunate cu atâta trudă vor dispărea duse în toate vânturile. Toate astea îi creau o stare cât se poate de neplăcută. Devenise posac, trist, apoi disperat. Până ce, într o bună zi – cu adevărat bună! –, a avut o revelaţie: se spune că moartea este asemenea unui somn adânc, iar el, care de multă vreme abia de mai aţipea puţine ore noaptea, şi acelea întrerupte de coşmaruri, simţindu se tot timpul epuizat, deveni excitat la perspectiva unui somn adânc, odihnitor, binefăcător, în care să încapă conştiinţa celor dragi, toate tabieturile, toate micile plăceri, numeroasele lucruri adunate cu atâta trudă. Să încapă acolo şi, somnul acela fiind veşnic, să l însoţească în eternitate.
Senin, Zak Friedmann speră în fiecare moment să i vină somnul acela adânc, odihnitor, binefăcător, în care să încapă conştiinţa celor dragi, toate tabieturile, toate micile plăceri, numeroasele lucruri adunate cu atâta trudă. Pentru vecie.

Invidia

Martin Vivaldi (nicio legătură cu Antonio Vivaldi, pur şi simplu o coincidenţă de nume) l a invidiat toată viaţa pe Julius Zimberlan. Acesta – fi ar să fie! – pe ce punea mâna se transforma într o mare reuşită: în liceu a reuşit să şi uimească profesorii şi asta parcă fără niciun efort; în facultate a fost şef de promoţie; băiat dintr o familie mai degrabă umilă, s a căsătorit cu fiica marelui G. J. S. Bahadur (proprietarul unic al Şantierelor Bahadur). Părinţii soţiei lui Julius erau divorţaţi şi mama i s a recăsătorit cu Sir James Reifeisen, poate cel mai celebru avocat al timpului. Iată în ce societate a intrat Julius Zimberlan! Pe urmă, desigur, lucrurile au mers ca unse: ginerele marelui Bahadur şi a lui Sir Ragnar a ajuns directorul general şi preşedinte al trustului RUMBART, ceea ce îi oferea o viaţă în cele mai înalte sfere, cu călătorii frecvente pe toate meridianele, deoarece, aşa cum se ştie, RUMBART are filiale risipite pe tot globul. (Dacă, de pildă, ar fi numărat câte zile a fost plecat în anul 2013, Julius ar fi constatat că n a dormit acasă decât 43 de nopţi. Dar domnul preşedinte director general Zimberlan chiar nu avea vreme pentru asemenea calcule.) Şi în ce condiţii călătorea Julius! Şi la ce hoteluri trăgea Julius! Şi la ce restaurante mânca! Şi cum trebuie să te simţi când, oriunde pe glob, erai primit ca un rege! Martin Vivaldi (nicio legătură cu Antonio Vivaldi, pur şi simplu o coincidenţă de nume) l a invidiat toată viaţa pe Julius Zimberlan.
Într o seară, Julius Zimberlan l a întâlnit întâmplător pe Martin Vivaldi. Au stat de vorbă la o cafea ca vechi colegi de şcoală. Şi astfel Julius Zimberlan a aflat că Martin Vivaldi, care a trăit o copilărie fericită (provenea dintr o familie de dascăli), a devenit contabil, şef de departament, se bucura de o căsnicie solidă, avea trei copii sănătoşi, petrecea cu ei sfârşiturile de săptămână în tot felul de excursii, iar timpul liber (Martin Vivaldi avea şi timp liber!) îl folosea pentru vechea sa pasiune, clarinetul. Julius parcă îl vedea pe Martin cântând în formaţia sa de amatori, dând chiar şi concerte la Liceul de Muzică, unde soţia lui era profesoară. Din clipa aceea, Julius Zimberlan l a invidiat pe Martin Vivaldi pentru viaţa i tihnită, pentru răspunderile sale limitate, pentru că nu era obligat să hoinărească în toată lumea şi se putea bucura de tihna familiei, privindu şi copiii cum cresc, stând în grădină şi dându le de mâncare câinilor. Asta în vreme ce el, coşcogeamite preşedinte director general la RUMBART, când venea acasă abia că mai era recunoscut de dulăul său, iar fiul îl privea ca pe un străin. Martin nu era obligat să se scoale de atâtea ori cu noaptea în cap, să petreacă ore interminabile în aeroporturi şi avioane, să trebuiască să zâmbească rece mai tot timpul, să îndruge vorbe convenţionale la întâlnirile cu consecinţe pentru mii de oameni, practic să nu aibă niciun fel de viaţă privată. Din clipa aceea, Julius Zimberlan, un robot de lux, l a invidiat pe Martin Vivaldi pentru viaţa i tihnită.
Din clipa aceea, Julius Zimberlan l a invidiat pe Martin Vivaldi, cel care l a invidiat toată viaţa pe Julius Zimberlan.

Colecţionarul de călătorii

Toţi facem colecţii: de timbre, de monede, de vederi, de amante, de poşete etc.
Julius Zimberlan face colecţie de locuri noi vizitate şi este unul dintre cei opt vicepreşedinţi ai SCC. (SCC este urmaşa lui SCT. Societatea Colecţionarilor de Călătorii a fost botezată aşa la Congresul IV, care a avut loc la Bafata, al doilea oraş ca mărime din Guineea Bissau, considerându se, pe bună dreptate, că denumirea SCT – Societatea Colecţionarilor de Turism – a deturnat total adevăratul sens al Societăţii.)
Acum, n ar trebui să vă imaginaţi că Julius Zimberlan ar fi un individ foarte activ, chiar dimpotrivă: veţi fi uimiţi să aflaţi că Julius Zimberlan, unul dintre cei opt vicepreşedinţi ai SCC, este supraponderal, are o problemă cu un picior (în urma unei poliomielite contactate de copil), nu se simte în largul său decât acasă. Şi are şi de ce să se simtă în largul său acasă: posedă o vilă în mijlocul unei grădini superbe, are o familie ce l înconjoară cu multă afecţiune şi locuinţa sa se bucură de toate facilităţile de vârf ale tehnicii secolului XXI.
Dar niciodată nimic nu este perfect, întrucât mai întotdeauna diavolul îşi bagă coada: în cazul lui Julius Zimberlan, dracul i a vârât în suflet dorul de a vizita cât mai multe locuri noi. Un dor nestăpânit. Absolut nestăpânit! În privinţa ţărilor în care a fost, se afla pe locul trei în lume şi putea spera cu îndreptăţire că îl va urma în curând în funcţie pe bătrânul prim vicepreşedinte al SCC. Dar pentru aceasta, n avea voie să se lase nicio clipă pe tânjală!
În seara de 24 aprilie, Julius Zimberlan a plecat spre Insula Guru Guru, noul stat independent din arhipelagul polinezian. Pentru aceasta, a trebuit să umble după mai multe vize de tranzit, apoi să schimbe patru avioane, să străbată ultima etapă a drumului cu un vaporaş destul de prăpădit (aeroportul din Guru Guru se află abia în stadiu de proiect), să se strecoare printre ascuţitele stânci vulcanice şi printre nu mai puţin primejdioasele bande de piraţi. La Gamb’u – capitala – a fost surprins de un cutremur puternic resimţit în coliba ce şi spunea hotel, însă care, desigur, n avea nici apă curentă şi nici electricitate. A supravieţuit, iar în zorii zilei de 6 septembrie a ajuns acasă.
Povestindu le alor săi prin câte a trecut, soţia l a întrebat – pentru a mia oară – de ce îşi lasă atât de des viaţa mai mult decât confortabilă de acasă pentru neplăcerile unor drumuri aproape imposibile. Mai ales că nici nu e sănătos, iar la Gamb’u este uşor de imaginat de ce asistenţă sanitară ar fi avut parte la nevoie.
– Cine naiba te pune să mergi haihui o viaţă întreagă, atunci când aici ai de toate?
– Naiba!

Una dintre consecinţele mai puţin cunoscute ale Efectului Sigma

Prin anul 1980, în Occident, se ştia că Efectul Sigma a fost descris pentru prima oară de către Ruben Smith, iar în lagărul socialist de către Alexandr Ivanovici Sukov. După 1989, s a convenit că Efectul Sigma este opera amândurora şi, drept urmare, astăzi îl numim Efectul Smith Sukov. (Ruşii au protestat, spunând că academicianul Sukov ar fi publicat studiul său istoric cel puţin cu o săptămâna înaintea profesorului Smith şi, în consecinţă, pretind ca Efectul Sigma să fie cunoscut drept Efectul Sukov Smith, şi nu Smith Sukov.)
Acestea sunt lucruri bine cunoscute în lumea ştiinţifică. Ceea ce nu se ştie este că Efectul Sigma a fost identificat pentru prima oară încă din 1963 de către Julius Zimberlan, un simplu profesor de liceu. Julius Zimberlan a trimis comunicarea sa la cele mai prestigioase reviste de specialitate, dar nimeni nu şi a luat răspunderea să publice o lucrare atât de revoluţionară provenind de la un necunoscut. (Unul dintre directorii cei mai renumiţi ai revistelor de înalt prestigiu i a transmis lui Zimberlan, ca să l flateze, un mesaj aiuritor, cum că textul acela era doar pour les connaisseurs. „Păi, ce cunoscători mai avizaţi decât abonaţii dumneavoastră căutaţi?“ a întrebat, tot în scris, profesorul de liceu. De data asta, n a mai primit niciun răspuns. Aşa că materialul lui Zimberlan nu şi a găsit loc decât în revista liceului din provincie.
Când, după vreo douăzeci de ani, au apărut în mod fulminant materialele despre Efectul Sigma şi, aproape imediat după aceea, polemica în legătură cu paternitatea descoperirii, o polemică mult peste obişnuitele dispute ale specialiştilor, pătrunzând şi în propaganda Războiului Rece, profesorul de liceu Julius Zimberlan a încercat să intervină şi să dovedească prin articolul publicat în revista şcolii că, de fapt, el ar fi fost primul care a identificat Efectul Sigma. Mai multe ziare de scandal au preluat subiectul, dar singura consecinţă în cercurile de specialitate a fost redenumirea Efectului Sigma în Efectul Smith Sukov. (Sau Sukov Smith, în Rusia.) Profesorului de liceu Julius Zimberlan i s a recomandat să şi vadă de ale lui şi să nu facă valuri degeaba.
Însă profesorul de liceu Julius Zimberlan nu şi a văzut de ale lui şi a dus cazul în justiţie. Unde a pierdut la toate instanţele. („Când, în sfârşit, s a găsit un modus vivendi în polemica devenită politică Smith Sukov, cui îi trebuie un nou scandal?“)
Profesorul Julius Zimberlan nu şi a văzut de ale lui, şi şi a cheltuit (în zadar) toţi banii pe avocaţi şi a sfârşit prin a fi concediat şi din liceu.
La urmă, ce să facă? Decât să ajungă un beţiv căzut într un şanţ, a hotărât să se sinucidă. A fost înmormântat pe banii municipalităţii. În cimitirul săracilor.

Blestemul Regelui Carol

„Nu e voie, sub niciun chip, să mănânci trei zile la rând carne de pasăre! Chiar dacă n ai avea nimic altceva de mâncare, mai bine să posteşti decât să mănânci trei zile la rând carne de pasăre! De nu vei respecta acest îndemn, te va lovi blestemul regelui Carol şi nimeni şi nimic nu te va putea elibera de el!“ scrie într un manuscris găsit în Depozitul V al Bibliotecii Naţionale.
Mai nou, a fost identificat şi un al doilea înscris: „Nu e voie, sub niciun chip, să mănânci trei zile pe săptămână carne de pasăre! Chiar dacă n ai avea nimic altceva de mâncare, mai bine să posteşti decât să mănânci trei zile în aceeaşi săptămână carne de pasăre! De nu vei respecta acest îndemn, te va lovi atât pe tine cât şi pe familia ta, vreme de şapte generaţii, blestemul regelui Carol şi nimeni şi nimic nu te va putea elibera de el!“ După cum se vede, sfera blestemului s a extins în manuscrisul al doilea: pe de o parte la frecvenţa interdicţiei consumului de carne de pasăre, pe de altă parte la pedeapsa atâtor descendenţi ai celui ce n ar respecta acest îndemn imperativ.
Într o comunicare susţinută la al Şaisprezecelea Congres de Arhivistică, Julius Z. a aprofundat cele două documente, sugerând că regele Carol ar fi folosit acel blestem într o perioadă de foamete. Vechiul său rival, cel ce i vâna funcţia de şef de birou, Raul G., a arătat, în cadrul dezbaterilor, că materialul prezentat de dl Julius Z. este superficial: nu ni se spune despre care rege Carol este vorba şi nici măcar în ce perioadă au apărut cele două documente. Găsindu se îndreptăţite criticile dlui Raul G., s a trecut, într o a doua etapă, la datarea pe bază de probe cu carbon a vechimii manuscriselor, sperându se ca, în felul acesta, să se poată stabili despre care rege este vorba, despre care criză alimentară etc.
Testele de specialitate i au dat o satisfacţie majoră dlui Raul G.: s a dovedit că manuscrisele sunt contemporane, făcături din imediata apropiere a timpului celui de al Şaisprezecelea Congres de Arhivistică! În urma unui fals – dovedit! – atât de grosolan, Julius Z. a fost revocat din funcţia de şef de birou, iar – în sfârşit! – dl Raul G. a fost numit în locul său.
Totul ar fi rămas strict la nivelul evenimentelor interne ale Bibliotecii Naţionale dacă dl Raul G. n ar fi găsit şi el un document conţinând nu numai Blestemul regelui Carol, ci şi bolile cu care erau ameninţaţi descendenţii până la a şaptea spiţă a infractorului. Precaut, noul şef de birou a făcut analiza momentului în care a fost redactat manuscrisul. De data asta s a relevat că era vorba despre o perioadă (singura?) când în Europa n a domnit niciun rege Carol! Mai mult: cele două înscrisuri prezentate de dl Julius Z. s a dovedit că erau doar nişte copii la un aparat ultraperformant ale originalelor păstrate în Arhiva Specială, măsură strict necesară şi regulamentară în scopul protecţiei vechilor înscrisuri. Drept urmare, în procesul verbal a fost notat:
1. Dl Julius Z. a fost exonerat de învinuirea de „înşelăciune“,
2. Dl Raul G. a venit în faţa Congresului cu o comunicare superficială,
3. Dl Julius Z. a fost repus în funcţia de şef de birou.
Ceea ce nu a fost elucidat nici până astăzi este care rege a emis Decretul Blestem. Aşa că nu se ştie (încă) dacă interdicţia este reală, dacă se aplică doar în momente de criză, dacă s au identificat toate circumstanţele aplicării sale ş.a.m.d.
Până la elucidarea totală a documentelor, Blestemul regelui Carol n a fost adus la cunoştinţa populaţiei, fiind catalogat STRICT SECRET.
P.S. Aflăm în ultima clipă că dl Raul G. nu crede că regele Carol trebuie căutat doar printre monarhii europeni. Aşa că a identificat un rege Carol în insulele Guru Guru, care, sfârşit spânzurat, ar fi domnit în perioada emiterii documentului. Problema este că, deocamdată, dl Raul G. nu a găsit încă o dovadă infailibilă că acel Carol XXI ar fi stat la originea blestemului în cauză.

Cuvântul acela (Lumea este mai mică decât ne imaginăm)

O lege imperativă le interzice, sub pedeapsa cu moartea, atât locuitorilor, cât şi vizitatorilor insulei Guru Guru să pronunţe un anumit cuvânt. Problema este că acel cuvânt, ca urmare a respectivei legi, nu este numit nici măcar în textul care l interzice. În consecinţă, lumea nu ştie de ce cuvânt să se ferească. Cu toate acestea, sancţiunea este aplicată din vremuri imemoriale. Dar nu imediat, ci decesul intervine abia după şapte zile. Astfel, nici măcar după ce cineva greşeşte atât de grav, cuvântul respectiv nu poate fi identificat.
S au făcut sute de presupuneri, însă cuvântul acela a rămas o taină. O taină cumplită. Localnicii pretind chiar mai mult: ei susţin că omul moare doar atunci când face greşeala fatală. Dar cum să te fereşti de ceva ce nu poţi afla? Cum? Bătrânii spun că dacă nu comiţi fapte imorale grave, n ai cum să rosteşti acel cuvânt. Aşa că, pe insula Guru Guru, morţii sunt socotiţi, chiar şi de către apropiaţi, vinovaţi de fapte imorale.
Există şi localnici evlavioşi – ori doar fricoşi? – care se retrag într o muţenie permanentă. Însă, la un moment dat, şi lor le vine sfârşitul. Pentru că au gândit acel cuvânt, explică înţelepţii.