a18

„Oricine ar câştiga, eu am pierdut“

Jana Balacciu Matei

Dar cel mai rău la războaie e că pe urmă se scriu romane; despre ăsta (un război, te asigur, de rahat, ca atâtea) or să se scrie unele ultraidioate, ultrasiropoase şi ultradeocheate: or să apară tineri eroi minunat de neînfricaţi, fetiţe angelice minunat de chipeşe. Tu, nu, Cruells; tu n o să ne chinui cu cărţulii de astea. Dar… străinii au nas foarte fin. Afacerile sunt afaceri, spun toţi străinii, iar timpul e aur; ca un roman cu subiect spaniol să se vândă e absolut necesar ca eroul să fie toreador, iar eroina ţigancă…

Profeţia lui Juli Soleràs, unul dintre cei trei tineri catalani care ajung la majorat pe frontul din Aragon, ca voluntari în tabăra republicană, cel mai complex personaj al romanului Incerta glorie, lucid, cinic, însetat de absolut, teoretician al eşecului, „antieroul“, cum îl consideră autorul însuşi, nu s a împlinit.
Căci, cum arată istoria, lăsând la o parte zecile de mii de analize consacrate de specialişti străini acestui război, şi astăzi un subiect care trezeşte pasiuni, în literatura inspirată de el, la fel de bogată, străinii au fost primii revelatori ai dimensiunilor lui tragice. Să amintim aici doar pe cei mai cunoscuţi în spaţiul românesc – Malraux, Bernanos, Hemingway. Şi, mai ales, Orwell, cel mai proaspăt în memoria noastră, cu al său Omagiu Cataloniei (apărut prima oară în română în 1991). El este, cu siguranţă, cel mai apropiat de Joan Sales. Deşi cu experienţe şi viziuni diferite, Orwell – din interiorul POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă), Sales – din perspectiva unui patriot catalan, îi apropie privirea lucidă, percepţia acută a dramatismului războiului civil din interiorul războiului civil, refuzul maniheismului, al oricărui totalitarism.
Scriitorul englez şi a publicat cartea – reportaj şi reflecţie asupra experienţei din război – în 1938, la Londra. Polifonicul roman al lui Sales, ficţionalizare a propriilor experienţe şi trăiri din timpul războiului, primul scris din perspectiva învinşilor, apărut în 1956, a fost rescris până în 1971, când a cunoscut ediţia definitivă. Romanul lui Joan Sales nu este doar o viziune amară asupra războiului civil, asupra eşecului multvisatei republici catalane. Războiul, aşa cum subliniază chiar scriitorul, este doar un fundal pentru întâmplări ce reflectă „incerta glorie a unei zile de aprilie“ (titlu împrumutat din Shakespeare), glorie în sensul de maximă plenitudine a trăirii, supusă însă rapidei erodări a timpului, deziluziei, eşecului.
Personalitatea şi biografia lui Joan Sales (1912 1983) sunt dificil de rezumat în puţine cuvinte. În 1928, când începe cursurile Facultăţii de Drept, se înscrie în Partidul Comunist Catalan, în care crede a găsi împletirea idealurilor democratice cu cele ale poporului propriu. Îl părăseşte însă rapid, constatând că „marxismul nu mai era în slujba Catalunyei, ci invers“. Când, la 18 iulie 1936, începe insurecţia franchistă, se înscrie ca voluntar pentru front şi în septembrie decembrie urmează cursurile Şcolii de Război a Generalităţii (guvernul catalan), terminate cu gradul de sublocotenent, iar în ianuarie 1937 este repartizat, în pofida dorinţei sale de a lupta într o unitate catalană, în coloana (anarhistă) Durruti. Evenimentele sângeroase din Barcelona din 3 7 mai 1937 – luptele dintre forţele de ordine ale Generalităţii, sprijinite de cele ale guvernului central, şi forţele anarho sindicaliste („catalani de o parte şi de alta, cât sânge pierdut“ – îi scria prietenului său Màrius Torres, aflat în sanatoriu, cu tuberculoză) – îl îndepărtează şi mai mult de tovarăşii de arme anarhişti. Joan Sales nu se putea identifica cu anarhiştii („mă unea cu ei doar duşmanul comun. Erau printre ei oameni buni, alături de asasini vulgari“), visul lui, exprimat de un personaj al romanului, era o republică catalană într o Spanie federală, aşa cum fusese proclamată în 1931:

Cât de electrizantă era acea primăvară, din 1931! Va mai fi vreodată o primăvară la fel?… Câtă glorie în acel 14 aprilie!… Ţara întreagă mirosea a cimbru înflorit, a pământ ieşind dintr o lungă iarnă; iar noi, tineri, liberi, cu senzaţia că nu trebuia decât să venim pe lume ca s o facem să se schimbe. Cine ne ar fi putut pune frâu? Pământul tot mirosea a cimbru, a Paşte! Era gloria unei zile de aprilie, nu bănuiam că atât de incertă; cui să i treacă prin cap că bucuria aia molipsitoare se va sfârşi după cinci ani în cel mai absurd masacru…

După tragicele zile din mai, Generalitatea însăşi iese amputată, căci rămâne fără armată proprie (abia organizată în 1936, spre a înlocui forţele paramilitare miliţieneşti), cu unităţile integrate în cea republicană şi fără forţe de ordine proprii – trecute în subordinea celor centrale. Joan Sales avea să resimtă dureros intruziunea politicului în propria existenţă. Expulzat din brigada anarhistă şi integrat în divizia 30 a armatei republicane spaniole cu gradul de locotenent, a fost chemat de pe front şi încarcerat la Barcelona, alături de un alt frate, şi el voluntar pe front, spre a fi judecat la ordinul SIM (Servicio de Información Militar, dominat de Partidul Comunist Spaniol, în fapt un fel de poliţie politică a acestuia) pentru vina de a nu şi fi denunţat cei trei fraţi mai mici, care nu se prezentaseră la înrolare (vor muri, de tifos, în lagărul de concentrare al SIM). Salvarea i o oferă armata, cu bune referinţe şi ridicarea, în chiar timpul procesului, la gradul de căpitan, ceea ce duce la clasarea cauzei în 1938, astfel că Sales se întoarce pe frontul din Aragon, unde a slujit cu distincţie până la sfârşitul războiului, dobândind gradul de maior. „Şi totuşi“, îi scria lui Màrius Torres, „trebuie făcut un ultim efort disperat pentru câştigarea acestui război; gândul la cum va fi tratată Catalunya, dacă îl pierdem, este înspăimântător.“ Pe 26 ianuarie 1939 trupele franchiste intrau în Barcelona. De pe front, unitatea lui Joan Sales trece în februarie 1939 graniţa franceză. La 1 aprilie (luna „incertei glorii!“) 1939, învingătorul declara încheiat războiul. Pentru fostul combatant şi viitorul scriitor începe exilul, care îl va purta din Franţa în Haiti şi Mexic.
Dar Joan Sales îşi continuă altfel viaţa de luptător. În Mexic învaţă linotipia, editează revista Quaderns d’exili [Caietele exilului], scrie unicul său volum de versuri (publicat în 1952, abia în zilele noastre receptat ca valoare poetică autentică), Viatge d’un moribund [Călătoria unui muribund], dedicat soldaţilor morţi pe front, publică în 1947 poeziile prietenului Màrius Torres, mort în acelaşi an (gest decisiv pentru destinul, postum, al acestuia ca poet). În 1948, când represiunea se atenuează, revine în Catalunya şi se dedică unei febrile activităţi de editor de literatură în limba catalană (interzisă la orice nivel oficial), pe care o considera un factor esenţial în refacerea identităţii naţionale.
În acelaşi an începe redactarea romanului Incerta glorie; scrisorile trimise de pe front lui Màrius Torres (publicate parţial în 1976 şi integral abia în zilele noastre) sunt magma din care se încheagă romanul. În 1956 fondează Club editor (editură care funcţionează şi astăzi, sub conducerea nepoatei scriitorului), în condiţiile, nu greu de imaginat, ale cenzurii franchiste, căutând să profite de orice „truc“ spre a introduce autori catalani. Printre cele 85 de titluri publicate se numără capodopere ale acestei literaturi – opere de Mercè Rodoreda (printre ele, renumita Piaţa diamantului), Llorenç Vilallonga, Blai Bonet ş.a. –, dar şi traduceri în catalană. El însuşi traduce din Dostoievski, Lampedusa, Salinger, Kazantzakis, cu aceeaşi acribie cu care se apleacă asupra textelor originale ale confraţilor săi (de exemplu, traducerea Fraţilor Karamazov o realizează– necunoscând limba rusă – prin confruntarea versiunilor spaniolă, italiană, franceză, engleză), cu aceeaşi dăruire cu care adaptează şi modernizează pentru tineri texte de referinţă din literatura catalană veche.
Istoria Incertei glorii a fost ea însăşi o lungă luptă. Manuscrisul (distins de juriu cu Premiul Joanot Martorell), declarat de cenzură „absolutamente IMPUBLICABLE. Es preciso PROHIBIRLA EN ABSOLUTO“ (argumente: atac la morală, la dogmă), a putut vedea lumina tiparului în 1956 graţie, ironie! unui NIHIL OBSTAT I IMPRIMATUR – „nimic împotriva imprimării“ – al arhiepiscopului Barcelonei. Romanul a fost primit mai degrabă cu rezervă, antagonismele nu se atenuaseră, iar Sales era decis să nu spună decât adevărul său. Se va bucura însă de succes ediţia franceză, mult extinsă faţă de originalul catalan, publicată de Gallimard în 1962 (ediţia spaniolă a apărut în 1969), la recomandarea referentului editurii, a pe atunci tânărului Juan Goytisolo, marele scriitor de astăzi (a doua traducere în franceză a romanului, în versiunea lui definitivă, a apărut în 2007).
Ediţiile catalane dintre 1956 şi 1971 (în 1968 i a fost acordat Premiul Ramon Llull, în 1970 Premiul oraşului Barcelona) au cunoscut continue modificări şi adăugiri, făcute spre a profita de orice fisură a cenzurii, dar şi din dorinţa autorului de a da mărturia sa deplină asupra experienţei dramatice trăite. Din acelaşi motiv, a dezvoltat ultima parte a romanului într un nou roman (publicat prima oară în 1981), El vent de la nit [Vântul nopţii], în care este urmărit destinul personajelor după război.
Totul – în virtutea crezului căruia i a rămas fidel toată viaţa: „adevărul împotriva minciunii roşii şi împotriva minciunii negre“, pe care îl simţea ca o datorie faţă de memoria celor care plătiseră cu viaţa setea de „glorie“, de ideal.