a14

Ceauşescu şi intelectualii în anul 1974

Cristian Vasile

          Istoricii – poate mai mult decât istoricii literari – sunt în căutarea unor puncte de reper, a unor borne cronologice solide după care să se ghideze în periodizările cu care operează. Fără să neg însemnătatea „Tezelor din iulie“ 1971 ca moment de răscruce, voi încerca să prezint în cele ce urmează câteva argumente pentru luarea în considerare a anului 1974 ca un (alt) punct de inflexiune.
Chiar înainte de „Tezele din iulie“ 1971, atât la Direcţia Presei, cât şi la secţiile ideologice ale CC al PCR se strânsese un adevărat inventar cu incidentele de presă care aduceau atingere orânduirii socialiste sau vădeau lipsă de vigilenţă revoluţionară. Inclusiv revistele literar artistice şi studenţeşti erau cuprinse în această listă, iar astfel de acumulări publicistice indezirabile au încurajat preocupările şi înclinaţiile lui N. Ceauşescu pentru o reglementare legislativă cenzorială. „Tezele din iulie“ 1971, care vizau şi activitatea presei, au reprezentat în principal o formulare ideologică vehementă, neurmată însă imediat de stabilirea unor norme legale care să îi pedepsească pe scriitorii redactori şi pe ziarişti.
Există mai multe surse de inspiraţie şi trepte pentru o primă lege a presei (Legea nr. 3/28 martie 1974) sub regimul comunist. Legea poate fi înţeleasă în contextul desfăşurărilor din anul 1973 şi de la începutul lui 1974. Intensificarea cultului personalităţii, precum şi a propagandei politice, se vădeşte – începând din 1973 – nu doar în presa scrisă, ci şi în emisiunile de radio şi televiziune. Pentru prima dată, prin lege, se proclama faptul că presa – inclusiv revistele literar artistice, publicaţiile academice şi de artă – „îşi desfăşoară activitatea sub conducerea PCR“. În plus, ziarele erau supuse mai multor imperative ideologice, cuprinse în principal la secţiunea „Funcţiile social politice ale presei“: afirmarea concepţiei materialist dialectice; combaterea poziţiilor obscurantiste, retrograde şi antiumanitare; promovarea materialelor publicistice care să contribuie la formarea omului nou. Ziariştii şi diversele categorii de redactori aveau în primul rând îndatoriri şi abia apoi drepturi. În plus, din cauza articolului 39, care definea ziaristul şi stabilea cine poate fi încadrat în presă, mai mulţi scriitori – care activau ca membri ai unor redacţii – au fost nevoiţi să urmeze Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu“ sau alte şcoli superioare de partid pentru a şi putea păstra funcţiile (printre aceştia s a numărat şi M. Dinescu).
Dar existau şi secţiuni mult mai întunecate în textul legii, de pildă cea în care se vorbea despre „folosirea abuzivă a dreptului de exprimare prin presă“: la art. 67 se preciza că „libertatea nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste“. Legea presei prevedea sancţiuni, contravenţii, dar şi răspundere penală. La fel ca şi alţi cetăţeni, scriitorii care se întorceau în ţară cu presă străină riscau să fie pedepsiţi, deoarece la art. 82 se stipula că „introducerea presei străine pentru difuzare sau punere în vânzare se face pe bază de autorizare“. Art. 90 prevedea faptul că tipărirea şi difuzarea fără autorizare legală a unui imprimat grafic se pedepsesc cu închisoare de la trei luni la doi ani sau amendă. Acest articol a constituit şi un cumplit instrument de şantaj. Un exemplu a ieşit la iveală în 2006; Sorin Antohi, care spre sfârşitul anului 1974 era elev de clasa a XI lea la Liceul „C. Negruzzi“ din Iaşi, a scos împreună cu doi colegi revista intitulată Major. Securitatea a aflat şi i a anchetat. Între altele, pentru a obţine prin constrângere semnarea de către Sorin Antohi a angajamentului de informator, ofiţerii au invocat şi „încălcarea legii“.
Nu pare să fie deloc o întâmplare că adoptarea Legii presei s a produs imediat după (auto)proclamarea ca preşedinte al RSR a lui Ceauşescu, tot la 28 martie 1974. Noul preşedinte dorea să se identifice încă de la începutul „mandatului“ cu noul act normativ, aşa cum în 1968 – primul său în an în calitate de preşedinte al Consiliului de Stat – îşi legase numele de noul Cod penal (pus în contrast cu codul din era dejistă), Legea reorganizării teritoriale (revenirea la judeţe) şi Legea învăţământului. Numai că acum actele normative nu mai au niciun fel de iz reformator, din contră, definesc de fapt era naţional stalinismului. De altfel, această proclamare ca preşedinte, precedată de modificarea Constituţiei din 1965, reprezintă un alt punct de reper, fiind caracterizată de unii istorici „instaurare formală a dictaturii“.
Acest moment 28 martie 1974 mai este semnificativ pentru relaţia intelectualilor şi artiştilor cu autoritatea politică şi dintr un alt punct de vedere. Ceauşescu a fost propus preşedintele al RSR de către Emil Bodnăraş „din însărcinarea CC al PCR şi a Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste“. Lucrările Frontului erau o ocazie perfectă pentru oficialităţi de a folosi scriitori şi artişti pe post de portavoce a propagandei politice privitoare la viaţa culturală. Secretarul general al PCR s a dorit un preşedinte al tuturor, inclusiv al intelectualilor, iar imediat după „alegerea“ sa de către MAN presa a publicat cu predilecţie şi la loc de cinste mesajele – în multe cazuri ditirambice – scriitorilor şi artiştilor: Ion Brad, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Aurel Baranga, Eugen Barbu, George Ivaşcu, Radu Beligan sunt doar câteva exemple.
Acţiunea politico legislativă a fost dublată de un efort de elaborare teoretică şi ideologică, întruchipată de Programul PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. N. Ceauşescu vedea în acest program o adevărată Cartă a partidului. Documentul ideologic punea un accent important asupra formării omului nou şi sublinia apăsat că arta şi literatura nu pot să se dezvolte independent, ci „în strânsă legătură cu evoluţia socială şi naţională“; în plus, „literatura şi arta nu sunt creaţia unor aleşi aflaţi deasupra vieţii, trăind şi gândind în afara relaţiilor sociale“, ci „sunt chemate să înfăţişeze marile realizări, entuziasmul, optimismul şi hotărârea [poporului] de a merge înainte“, să ţină seama de masele largi populare. Sigur, „stilurile şi manierele de creaţie variate“ erau permise, dar golite de conţinut, pentru că Ceauşescu cerea imperativ ca temele să fie inspirate din viaţa poporului, din idealurile socialismului. Critica trebuia să joace un rol mai activ în afirmarea artei cu adevărat revoluţionare; era obligată să aibă un caracter militant, comunist, să se situeze ferm pe poziţiile filozofiei materialist dialectice şi istorice, deci să sprijine cultivarea consecventă a orientării realiste a artei. O parte însemnată a criticii literare nu s a conformat întru totul presiunii ideologice şi a continuat să relateze despre autori neagreaţi şi teme sensibile, dar rămâne întrebarea (formulată de Luminiţa Marcu) dacă nu cumva a fost atinsă şi ea de anumite tare, de pildă, învelirea în estetism a unui sistem care numai „estetic“ nu a fost, vădind o continuare a unui tip de critică literară ce s a obişnuit să convieţuiască foarte bine cu un regim totalitar.
Alte imperative ale Programului PCR vizau: stimularea legăturii strânse a creatorilor cu viaţa, cu realităţile sociale; promovarea umanismului socialist. Merită amintit şi contextul în care a fost aprobat – deja în 1974 mulţi intelectuali şi artişti intraseră în partid. Or, pentru a nu se dilua spiritul partinic, pentru a nu se strecura în organizaţiile de bază o doză importantă de spontaneitate, Ceauşescu le reamintea nou veniţilor regulile jocului. Având drept sprijin normativ şi represiv legea din martie, Programul menţiona şi presa, care trebuia: să fie mai activă ideologic, să combată concepţiile străine, idealiste, retrograde.
Coincidenţă sau nu, din 1974, alături de umanismul socialist, începe să se contureze şi curentul protocronist. Toate aceste ingrediente ideologice definesc realismul socialist soft al erei Ceauşescu.