a13

Un ipotetic personaj matein: Constantin Lehliu

Barbu Brezianu

          Treptata descoperire a „dedesubturilor“ creaţiei, a culiselor, a şantierelor literare – de pildă ale celor în care au lucrat Honoré de Balzac, Proust, Panait Istrati, G. Călinescu şi alţii – a dus nu numai la stabilirea unor precise coordonate biografice, dar şi la identificarea adevăratelor modele, tipuri şi prototipuri reale pe lîngă care unii dintre noi au trecut odinioară, neştiutori.
Investigarea şi detectarea identităţii personajelor din opera lui Mateiu Caragiale nu a fost decît parţial întreprinsă; şi nu toate ocheanele s-au aţintit asupra tainei Crailor…
S-au emis şi se emit mereu ipoteze nu pe deplin desluşite, rămînînd însă neîndoielnic faptul că numeroase date şi amănunte biografice, cu măestrie întreţesute şi brodate de marele faur în trama unicului său roman, se confundă cu însăşi cea a complexelor sale personagii.
Nu demult, prin publicarea fragmentată – dar de ce oare, în o ediţie definitivă „necroşetată“, exhaustivă? – a corespondenţei lui Mateiu cu Boicescu, întîi de către regretatul istoric de artă şi istoric literar Al. Alexianu, apoi recent de  către poetul Barbu Cioculescu – au fost date în vileag relaţiile purtate de scriitor cu o serie de contemporani.
Aria cunoştinţelor s-a mărit astfel simţitor; dar din pricină că această materie umană (numai în treacăt evocată) aparţine – la propriu şi la figurat – unei lumi asfinţite sîntem limitaţi la un repertoriu de nume şi prenume, oarecum searbăd.
Cine oare să fi fost „Domnul X“? – cum arăta la chip şi la suflet? ce bune şi rele purtări, ce ifose, ce cusururi şi calităţi va fi avut? şi, în ce măsură, anumitele metehne ori însuşiri s-ar mai putea regăsi într-unul sau într-altul din personajele mateine – rămîn taine de elucidat.

          Numai întîmplarea face ca pe unul dintre cei pomeniţi în epistolele lui Mateiu, anume pe Constantin Lehliu (1875-1944) să-l fi cunoscut în copilărie, iar imaginea lui să se afle păstrată în mai multe ipostaze prin albume de familie. Din păcate însă pe Lehliu eu însumi l-am apropiat înainte de anul apariţiei scrierilor lui Mateiu Caragiale. Astfel că, dacă ţin minte să-mi fi vorbit odată de Ion Luca în legătură cu „Mămuloaia şi acareturile ei din strada Batişte“ – nu-mi amintesc să-l fi auzit rostind vreodată numele lui Mateiu; şi nici nu aş fi bănuit că voi afla despre această prietenie prin intermediul scrisorilor romancierului.
Născut acum mai bine de o sută de ani, fiu unic al ţaţei Constanţa Sameşescu şi al inginerului hotarnic Grigore Lehliu – Constantin a fost ce se cheamă: un fecior de bani gata, care se strecurase delicat şi senin prin meandrele şcolare şi universitare, apoi prin arcanele ostăşeşti şi fusese purtat apoi prin valurile vieţii.
Dotat cu un agreabil chip rotofei, cu ochi verzi-aurii, cu trăsături regulate, mustaţă scurtă, de culoarea tutunului peste buze cărnoase, Lehliu era de o distinsă eleganţă. Se primenea şi îşi schimba costumele, ca şi pălăriile, de două, ba chiar de trei ori pe zi. La cafeaua cu lapte – după prelungi abluţiuni şi aromate vaporizări (care blocau baia cel puţin trei sferturi de ceas) – el apărea în fine proaspăt bărbierit, sclivisit şi parfumat, uşor pudrat (cu o pulbere fină, trandafirie, mai vizibilă pe aripile nărilor), bine coafat, briantinat, gătit chiar pentru o eventuală promenadă şi aventură galantă pe Şoseaua Kiseleff – dar care efectiv se desfăşura într-un docar tras uneori de patru cai ce alergau pe prăfuitele şosele vicinale care duceau spre Merii Petchii, Maia sau, încumetîndu-se să străbată rămăşiţa de pădure a Codrului Vlăsiei, spre mănăstirea Căldăruşani, unde admira icoanele papistăseşti ale lui Grigorescu.
În aceste plimbări Lehliu îmi povestea cum în tinereţe fusese un aprig craidon, un redutabil „tombeur de femmes“ care seară de seară îşi exercitase vrăjile galante. Şi muieraticul evoca adesea acele apelpisite „armăsăroaice“ – cu imensele lor pălării supraornamentate, cu egrete, crose, flori şi fructe artificiale – pe care el le ducea fie la „Suzana“, fie la „Bufet“ în birja lui tocmită cu ziua (sau mai degrabă cu noaptea), conduşi fiind de muscalul gătit în catifele albastre încins cu un brîu cu bumbi de argint.
Alteori se fălea cu vestitele „damicele“ cu care „purtase comerţ“ şi cu care petrecuse pînă în zori la Capşa, în separeuri. Pomenea cu nostalgie nume percutante şi zvăpăiate ca Miţa Dinţi, Lina Magazie, Miţa Biciclista, Ileana Baston – poame frumoase pe dinafară.
Mateiu – cu zece ani mai june şi care-l pomeneşte pe Lehliu – fusese probabil sau desigur părtaşul acestor cotidiene luxurii şi chefuri, al acestor netrebnice destrăbălări demimondene.
Într-un tîrziu – ca şi autorul Crailor de Curtea-Veche – Constantin Lehliu se însurase. Se căpătuise luînd o mai vîrstnică soţie: pe nepoata pictorului Constantin Lecca şi verişoara uitaţilor scriitori Haralamb şi Octav-George Lecca (primul, autor dramatic, cel de al doilea autor a trei volume de genealogii boereşti), cărţi aflătoare alături de romanele lui Victor Marguerite, Paul Bourget ş.a. pe rafturile iatacului său. Silvia Lehliu era o minunată femeie de ispravă cu un frumos şi solid conac la doi paşi de Bucureşti, la Micşuneştii Mari, moşie odinioară stăpînită de Vel Stolnicul Iordache Micşunescu, cu o vastă casă răcoroasă, cu ziduri masive de cetate, de pe vremea lui Mihai Viteazul, cu livadă şi cu un heleşteu plin de crapi, nuferi şi raci.
Castelanul Lehliu s-a prăpădit în 1944, prohodit fiind în biserica zugrăvită cu chipurile voevozilor Brâncoveanu şi Racoviţă din incinta conacului, unde tihnit şi cuminte îşi dusese ultimele zile.
Mateiu Caragiale a fost singurul care în scrisorile sale şi-a amintit de mai vechiul său prieten.
Fie-le acestor Crai, cum le va fi fost şi viaţa, ţărîna uşoară!