a7

Poeme de George Vulturescu

Dumnezeu nu se priveşte n oglinzi

În ziua aceea i am văzut:
întâi, a venit Moartea. Era obosită şi s a
aşezat pe o bancă lângă sălciile bătrâne
de pe malul Someşului.
Mirosea a viermi, a târfă şi a vomă.
Vrăbiile se îndepărtară cu zgomot dintre
ramuri.
Apoi a venit, clătinându se, un poet local.
Băuse câteva ţuici în cartier, se aşeză ţâfnos
lângă ea şi o privi în ochi:
– Ştii că sunt poet?…
– Da, zise Moartea. I se scurgea o salivă gălbuie
din gura în care poetului local i se părea că
orăcăiau broaşte.
– De ce voi muri? întreabă el.
– De cuţit…
– Bine, zise el aburit. Îmi convine:
să ne o tragem acum! Scoase un cuţit de la brâu
şi îl propti pe gâtul morţii.
Moartea îl luă în mână şi dintr odată se văzu
în luciul ei: era o bubă, o ciupercă
cleioasă de puroi.
– Eşti Borges, râse. Numai tu crezi că
excrementele umbrelor din oglinzi spun ceva
despre moarte… Negură şi caligrafie

Din cazarma cu turn a Sătmarului se auziră
clopote. Moartea se înfurie:
– Te am ajutat să găseşti casa aceea veche
în cartierul Barracas în care s o poţi incendia
pe Alejandra. Ai pus o înainte de moarte să i
spună lui Martin: „…Uneori aud clopote care
există şi alteori clopote care nu există…“
– N am fost niciodată în Buenos Aires,
se apără poetul local. N am nicio leţcaie în buzunar
ca să fi plătit clopotarii Sătmarului…!
Moartea observă că arabescurile mânerului
seamănă cu nişte cârpe: încercă să şi tragă înapoi
mâna de pe cuţit, dar pânzele cleioase i se înfăşurară
pe degete precum fâşiile de pe trupul muribunzilor.
Icni, se smulse şi sări în apele Someşului
bolborosind printre reziduurile oraşului şi cioturi
de rădăcini.
Poetul local ţâşni de pe bancă fredonând:
„De la crâşmă am venit… Tra la la…
Din pământ ne naştem
În pământ ne vom întoarce… Tra la la“
N a privit cuţitul rămas pe scândura băncii –
nici Dumnezeu nu se priveşte n oglinzi
dar amputează cu ele realitatea

Eu însă smintit îl descriu/sau îl privesc:
ar putea fi al lui Borges sau al său?
dar în ce loc?… şi la ce oră?
Asta învăţ înotând cu moartea
în apele Someşului
şi adevărul e pe mal
întotdeauna e pe mal
şi moartea nu se îneacă niciodată în
adevărul cuţitului
care nu e şi adevărul hărăzit poemului

Mărgeaua de sub limbă

Nu sunt dintre cei mai buni creştini:
m am ascuns după cortina ochiului meu orb
şi m am văicărit:
„E doar un culoar, ochiul orb, dincolo e
frumuseţea…“
Înaintând aruncam cărţile
poeţilor mei dragi pe care am visat,
am supt toate cuvintele lor calde precum laptele mamei
le am răsucit paginile sul şi le am aruncat
pe geam
„E doar un culoar, îmi ziceam, ochiul orb,
dincolo trebuie să fie masa de bucătărie
unde mama îmi lăsa un pahar cu lapte
proaspăt muls…“
Înaintăm şi ţinem mâna pe cuţit
în întunericul ochiului meu orb
în ochiul orb nu răsar stele
în ochiul orb nu fâlfâie îngeri
Dumnezeu abia acum toarnă în găvanele lor goale
jăraticul lor lichid precum într o matriţă de monede
pe care parte e îngerul?
pe care steaua, Doamne?

„E doar un culoar, ochiul orb“, îmi zice.
Şi câinele meu din copilărie, Ursu, mă însoţeşte:
văd cu ochii lui laptele cald din
paharul lăsat pe masă de mama
e negru şi cald
şi şarpele casei îl lipăie
apoi îmi aruncă mărgeaua de sub limbă:
„– Vei vedea cu ea frumuseţea neagră
a Miezului de Noapte, îmi zise.
Numai omul are Miez de Noapte
moartea n are lapte cald
Ochiul Orb are frumuseţea neagră
a peceţilor Miezului de Noapte…“
Atunci am luat mâna de pe cuţit şi am văzut
crucea:
era goală, Doamne, şi m am căţărat pe lemnul ei
să nu se afle că lipseşti
să nu şi piardă nădejdea cei care văd
pe lemnul crucii din dreapta era ochiul meu bun
pe cel din stânga era ochiul meu orb
îl batjocoream pe ochiul meu bun pentru că
m a adus aici
şi îl iertam pe ochiul meu orb
cortinele lui negre erau suluri de hârtie
pe care au scris toţi poeţii dinaintea mea

pe care au plâns şi le au umplut de otrava
vomelor
îmi era frică să cobor de pe lemnul crucii
îmi era frică şi mă înveleam în sulurile lor
de hârtie
fericit, precum în scutecele mamei