a2

Chipul nostru cel adevărat

Ileana Mălăncioiu

          Debutul în proză al Simonei Sora cu un roman intitulat Hotel Universal, publicat în anul 2012 la Editura Polirom, după ce se afirmase prin activitatea desfăşurată timp de aproape două decenii în domeniul criticii şi al teoriei literaturii, iniţial a fost privit cu circumspecţie. Elogiul suprem adus autoarei cu prilejul lansării cărţii de către Eugen Negrici, cu care şi a dat doctoratul, şi de alţi trei critici literari universitari a fost acela că fraza ei ar avea o tăietură bărbătească. Ulterior, comentatori de toate vîrstele, de la Ion Vianu, Livius Ciocârlie şi Dan C. Mihăilescu, pînă la Daniel Cristea Enache, Paul Cernat, Doru Pop şi Bogdan Alexandru Stănescu, au subliniat faptul că, în acest roman excepţional, e recreată lumea Bucureştilor vechi, a Gabrovenilor, începînd de pe la jumătatea secolului 19 pînă în zilele noastre. O vedere mai specială asupra cărţii a avut Sanda Cordoş, care a spus că, printr o frază pe cît de învăluitoare, pe atît de precisă, autoarea ne restituie o lume unică, răvăşitoare, un veac (şi mai bine) de matriarhat (în care şi bărbaţii sunt mai curînd femei). În ce mă priveşte, cred că la recrearea acestei lumi de la Porţile Orientului a contribuit în bună măsură şi faptul că autoarea romanului a beneficiat de experienţa şi mijloacele literare deprinse prin frecventarea unor scriitori celebri din Spania şi din America Latină. Spun asta avînd în vedere că acel veac (şi ceva) restituit de ea, cu o ironie caldă şi un umor de foarte bună calitate, privit din altă perspectivă, este şi un veac de singurătate.
Cartea începe cu descrierea locului pustiu, situat chiar în centrul Bucureştiului, cumpărat de negustorul Hagi Tudorache, în anul 1849, cu intenţia de a construi pe el un fel de casă de oaspeţi „destinată oamenilor subţiri şi prietenelor de suflet ale acestora“. În acel loc se aflau o pivniţă rămasă de la o construcţie mai veche şi un tunel subteran, care putea fi folosit la nevoie. Noua clădire, construită în tovărăşie cu alţi doi negustori, peste pivniţa aceea plină de mîzgă şi de şobolani, nu este cum ar fi vrut el să fie, dar se cheamă totuşi hanul lui Teodoraki. De acest han va fi legată povestea vieţii şi a morţii lui Vasile Capşa, „cel dintîi născut şi cel mai trist dintre cei 12 copii ai lui Costache cojocarul“. Fiind înzestrat cu nişte papile gustative care atingeau perfecţiunea, acesta ar fi putut să fie un bucătar sau un cofetar extraordinar, dar a vrut să aibă o meserie bărbătească şi a optat pentru negustorie. În prima călătorie de afaceri, făcută cu taxidul plin de mărfuri, însoţit de Costache băiatul, el a ajuns pînă la Sevastopol, tocmai cînd începuse Războiul Crimeei. După ce a dat foc celor două rădvane cu marfa stricată şi a văzut arzînd tot ce avea, el a străbătut Valea Morţii printre proiectilele care veneau de peste tot şi a respirat uşurat că nu şi pierduse şi capul. Odată cu prima sa călătorie de afaceri au eşuat şi încercările menite să facă din Vasile Capşa un bărbat în adevăratul sens al cuvîntului. Cînd a ajuns în Bulgaria, mai mult mort decît viu, el a fost cărat în spate de Costache la casa lui Nicolae Nicolae, unde a rămas pînă a fost pus pe picioare, prin fierturi de ierburi şi masaje făcute de fiica acestuia, pe care o chema Rada şi avea 21 de ani. Fata nu l a văzut dezbrăcat, dar în timp ce i făcea masajele, nu se poate să nu şi fi dat seama că tînărul acela, cu cei mai frumoşi ochi albaştri, nu era prea dotat, în plus, avea şi o deschizătură de femeie, care l făcea să şi fie suficient sieşi. A plecat totuşi cu el, fără să ţină seama de asta. După ce a instalat o în hotelul lui Teodoraki lumea credea că este ibovnica lui Vasile Capşa, dar ce îl legase pe el de ea nu era amorlîcul, ci moartea.
Mai tîrziu, hanul lui Teodoraki avea să se numească Hotel Universal, iar după Evenimentele din Decembrie a fost transformat în cămin, ca urmare a unei tocmeli prefăcute în care unul dintre liderii de la Liga Studenţilor a strigat: Pentru ce am murit noi în decembrie?! Pentru Universal, avea să i răspundă un politruc trecut rapid de la vechea putere la cea nouă, iar răspunsul lui abisal a fost acoperit cu hohotele de rîs ale studenţilor şi preluat ades în bătaie de joc.

          Studenta Maia, de la Filologie, care fusese un timp soră medicală, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, a plecat de la Timişoara spre Bucureşti, cu gîndul de a şi ajuta colegii răniţi. Întrucît întîmplarea a făcut să fie martoră la acea tocmeală penibilă, a primit şi ea o cameră la Universal. Maia aflase cîte ceva despre acest hotel şi despre stră străbunica sa bulgăroaică, ajunsă pe vremuri în el, din cele povestite de bunica sa, în vreme ce mesteca în dulceaţa de trandafiri, a cărei preparare constituia pentru ea un ritual anual obligatoriu. Faptul că întîmplarea a făcut să ajungă şi ea în fostul hotel al lui Teodoraki a reprezentat pentru Maia un semn al destinului. Ca urmare, stătea ore în şir să descifreze scrisorile lui Vasile Capşa, care începeau cu Muraki mi, Iubită Rada, Rada mi, Răducă mică şi rea ori Muraki scump, în funcţie de împrejurări. Plecînd de la aceste scrisori, ea călătorea cu gîndul prin toate locurile de unde au fost trimise, fuma încontinuu, se culca tîrziu, iar cînd nu mai putea respira din cauza mirosului greu de tutun, mergea ca o somnambulă şi sta întinsă pe balcon. De acolo percepea, ca în vis, tot ce se întîmpla în fiecare cameră, care parcă nu mai avea pereţi. Faptul că era şi soră medicală o făcuse să intre în relaţii cu toată lumea din acel loc de tranzit, eliberată recent de orice constrîngeri şi obsedată de sexualitate. Printre persoanele instalate semiclandestin la căminul Universal, unde n ar fi avut ce căuta, se afla şi profesorul de limbi moarte, Pavel Dreptu, pe care unde nu gîndeai acolo îl aflai, îmbibat de fiecare dată în alcool cum n a mai fost cîndva şi perorînd patetic lucruri greu de înţeles ori banalităţi sforăitoare. Relaţia Maiei cu acest personaj era ambiguă. Fiindcă ştia că, atunci cînd se făceau proteste pentru el, nu fusese bătut de Securitate, aşa cum se spunea, ci de ultima lui nevastă, dar ştia la fel de bine că a fost cineva în domeniul său. De aceea uneori îl chema s o ajute la descifrarea acelor scrisori îngălbenite de vreme, introducîndu l astfel în viaţa ei, alteori, cînd juca rolul unui crai de Curtea Veche neînţeles şi îi spunea Maia mi, ori i se urca în pat, cu pantofii în picioare, ar fi fost în stare să l omoare.
Pavel Dreptu punea semn de echivalenţă între lumea de la Universal şi lumea cealaltă, din care nu ai unde te mai duce. De aceea, cînd a fost găsit în curtea interioară a hotelului, cu creierii împrăştiaţi pe caldarîm, ceilalţi locatari s au gîndit că venise acolo să moară. Administratorul căminului – care era tot cel de pe vremea cînd Universalul devenise un fel de bordel socialist – le a povestit anchetatorilor cum s a lăsat el îmbrobodit de acest personaj pentru că l a prins într un moment de slăbiciune şi l a făcut să i spună despre el ce nu i spusese nici fratelui său. Întrebat dacă bănuia cine putea să aibă ceva cu Pavel Dreptu, el a răspuns rîzînd: se pare că scosese din minţi pe toată lumea, nimeni nu l mai voia în acest cămin, dar de aici pînă acolo…
Ancheta n a putut stabili dacă profesorul de limbi moarte a căzut pentru că a băut prea multă vodcă, dacă s a desprins din braţele somnambulei de la camera 308 şi a fost proiectat peste balustradă în timpul dansului ameţitor în care ar fi fost văzuţi (în realitate ori în vis) de vecinul de vizavi, dacă l a aruncat cineva ori s a aruncat singur de pe balconul acesteia. Dar toată lumea vorbea despre crima de la Universal şi căminul a fost închis în plină sesiune de examene.
Terapia prin scris făcută ulterior de Maia, în 24 de şedinţe, care constituie cele 24 de capitole ale romanului, a scos la iveală faptul că fata asta vorbea despre ea la persoana a treia, pentru că reuşea să se pună în pielea tuturor personajelor despre care scria, dar nu şi în propria ei piele. Însemnările făcute de ea în una dintre şedinţele preliminare tratamentului propriu zis purtau titlul derutant: Un bărbat care te iubeşte te învaţă să mori. Primul semn că terapia prin scris ar putea să o elibereze de trauma de care era marcată a fost faptul că a sfîrşit prin a accepta să vorbească despre ea la persoana întîi şi a scris negru pe alb: În mintea mea l am omorît. Cuvinte în care un analist clasic ar fi descoperit urmele abuzului, figura paternă ucisă simbolic. Lucrurile s au clarificat prin apariţia meteorică în însemnările haotice făcute de Maia a bunicului matern – a cărui moarte fulgerătoare a constituit pentru ea ocazia irosită de recunoaştere în oglindă. Printr o halucinaţie de contratransfer, în locul pe care se afla ea terapeuta a văzut un domn bătrîn, cu barba albă şi cu părul puţin cam lung dat pe spate. Pentru o clipă el şi a ridicat privirea şi i a zîmbit. Atunci ea a constatat că avea cei mai frumoşi ochi albaştri pe care îi văzuse vreodată pe viu. Prin acest personaj care apare şi dispare fulgerător, ne este dată cheia de lectură a romanului, înainte de secvenţa finală a epilogului, din care vom afla că în seara de Sfîntul Gheorghe, în hanul Teodoraki ar fi trebuit să aibă loc adunarea anuală a fraţilor. Vasile, Costache şi Rada au aşteptat ore în şir venirea lor. Cînd trecuse deja de miezul nopţii, bănuind că ar fi putut intra prin canalul subteran, au coborît toţi trei în pivniţă. Costache primul, apoi Rada, cu copila mică în braţe, şi ultimul Vasile, cu o feştilă aprinsă în mînă. Pe la jumătatea scării, care era udă, el a alunecat. De teamă să n o prindă în cădere pe Rada, s a proptit cît a putut în piciorul stîng, care a scrîşnit sinistru şi s a frînt. Costache ar fi vrut să i sară în ajutor, dar apărînd o şi el tot pe Rada, n a reuşit să l mai prindă în braţe, ca de obicei. Vasile a înţeles că se afla pentru prima oară în viaţa lui pe cont propriu, dar era prea tîrziu şi n a mai putut să facă nimic. S a rostogolit zîmbind pe lîngă cei trei (care erau întorşi cu faţa la perete) şi a ajuns în sala luminată, în care se aflau prea puţini fraţi ca să mai aibă loc adunarea aşteptată. Printre cei aşezaţi în jurul mesei, l a recunoscut pe Teodoraki, „şnapanul bătrîn, tot cu barba aranjată şi cu pălăria pusă pe o parte, de parcă tocmai ar fi făcut cu ochiul unei muieruşti“. Apoi şi a scuturat haina şi s a apropiat de ceilalţi, tîrîndu şi cu greu piciorul stîng, cu oasele rupte, ieşite prin piele. De durere, n a mai putut rosti obişnuitul salut: Pace şi frăţie! Pe buze i a apărut, fără noimă, dar şi fără putinţă de oprire, o frîntură de frază care suna ca un vers: Chipul nostru cel adevărat, menit să fie viu în taina morţii… Spre ziuă, cînd a plecat în ultima lui călătorie, pe măsură ce se îndepărta ca în vis de hanul lui Teodoraki, îi era din ce în ce mai frig, dar repeta în neştire acel vers care nu fusese încă scris. Prin el se face legătura peste timp între cele două personaje formidabile ale cărţii, plecate pe ultimul lor drum din Hotelul Universal, conceput ca un loc de pierzanie şi, în ultimă instanţă, ca unul de tranzit către lumea cealaltă. Nu doar de către eroii ei, ci şi de Simona Sora, care ştie că folosirea unor procedee specifice modernismului sau postmodernismului poate să ducă la revirimentul romanului de ficţiune doar dacă autorul are ceva foarte important de spus. Dacă nu, nu.