a10

Morală şi ipocrizie

Ovidiu Pecican

          Când poetul se ipostaziază în Montaigne, în Chamfort, în La Bruyère sau în La Rochefoucauld, el nu migrează în secole revolute, ci importă din trecut valori pentru uzul contemporaneităţii. Desigur, nu este doar atât. Se pot detecta în acest act afinităţi stilistice, compatibilităţi tipologice şi chiar manifeste retro. Dar de interpretări răspund numai cei ce interpretează şi imaginaţia lor critică. Faptele rămân.
În cazul de faţă, fapt este că Péter Demény a publicat Ghidul ipocriţilor, dedicându se alcătuirii unei galerii umane „specializate“ şi, s ar zice, foarte răspândite în vremurile recente. Cel puţin aşa lasă să se înţeleagă preocuparea ţintită a poetului şi eseistului clujean, care în volumul de faţă îi dedică întreaga putere de concentrare şi deplina atenţie, precum un entomolog insectarului propriu.
Precedente literare există, iar autorul le şi numeşte pe unele. Mă refer la Ghidul nesimţiţilor de Radu Paraschivescu. Dar moda altor locuri, importată şi la noi, a adus în peisaj colecţii întregi cu titluri cinic jucăuşe de tipul: cutare subiect… pentru idioţi (for dummies). Aparent, omenirea – şi conştiinţa ei colectivă, lumea creatorilor de cultură – a ajuns într o clipă istorică în care poate sta vertical în faţa propriilor neajunsuri, fie ele de inteligenţă, fie caracteriale. Péter Demény se alătură cruciadei celor preocupaţi de glisările morale. Dar, conform definiţiei pe care o dă, „a fi ipocrit înseamnă a intra într un rol făcându te că nu ştii c ai intrat“ (p. 6). De unde şi o anumită ambiguitate: scrie, oare, bunul monograf al ipocriziei despre o abatere de la corectitudinea etică ori se dedică mai degrabă unuia dintre travestiurile pe care le presupune orice artă practică teatrală? Este deci vorba despre o critică sau despre o fascinaţie în notă admirativă? O spun de pe acum: dilema nu este tranşată definitiv, şi tocmai acesta mi se pare unul dintre meritele majore ale proiectului. Căci, cunoscută fiind chestiunea oglindirilor şi a simetriilor – două buze, doi ochi, două mâini… dar şi perechile dragoste – ură, prietenie – inimiciţie, alb – negru ş.a. –, poate fi dificil, în cele din urmă, să se separe, existenţial vorbind, perechile dialectice de acest fel. Ce dacă vom decide că actul critic al moralistului se întemeiază pe o fascinaţie primordială ori că, în sens invers, critica abia disimulează o ambiguă hipnoză empatică? Autorul o chiar spune, în felul lui: „Toţi intrăm în diferite roluri […], dar rolurile astea nu sunt rezultatul unor minciuni… În cazul ipocritului, însă, rolurile amintite sunt minciuni de la un capăt la altul; cu atât mai periculoase, cu cât el se face că crede în ele sau nu“ (p. 6). Sigur, să fie aşa, s ar chema că ipocritul nu este decât un pseudonim al mincinosului, ceea ce, cu siguranţă, nu se întâmplă. Cu aceasta este de acord şi moralistul, care precizează: „Ipocrizia este un fel de reflexivitate nereflexivă, de aceea şi poate fi atât de periculoasă“ (p. 7). Rezultă că, dacă ar fi o reflexivitate reflexivă ar fi mult mai puţin ameninţătoare, conform unei supoziţii auctoriale (ce se lasă ghicită) că acolo unde gândul, ba chiar gândul în forma lui lucidă şi elaborată, cea raţională, îşi face treaba ca la carte, cuantumul de pericol diminuează rezonabil. Să fie însă oare aşa? Să ne temem cel mai mult de expansivitatea şi exuberanţa necontrolată a ipocritului ori de spiritul metodic şi tenace al celui cu gândul organizat? Din această dilemă, zău, nici Péter Demény nu mă poate scoate…
Un lucru este clar: „nu cred că un om sincer poate declara ferm că nu i s a întâmplat să fie ipocrit“ (p. 7). Problema este dacă acelaşi ins poate declara cu mâna pe inimă că a fost ipocrit doar de câte ori ştie el. Probabil că nu… Dar asta ridică o altă întrebare: sinceritatea şi buna credinţă rămân cu prestigiul intact, deşi sunt operante doar la nivelul conştiinţei, sau – în virtutea descoperirilor psihanalizei şi ale altor şcoli psihologic terapeutice – s ar cuveni confirmată până departe, sub nivelul vizibil al realităţii subiective.
În loc de a mă găsi cu răspunsurile lui, scribul mă ajunge din urmă cu alte întrebări şi incertitudini, cum se poate vedea. Nărăvit fiind însă în peripeţiile dialecticii şi ale peisagisticii interioare, mă socotesc câştigat, chiar şi aşa. Îl urmez pe autor mai departe, în strădania lui de a desluşi tipologia care califică şi clasifică felurimi de ipocrizii şi de ipocriţi. După el, „primul tip de ipocrit nemaipomenit: cel care susţine că nu s a întâmplat vreodată să fie; ipocritul absolut nereflexiv, să i spunem“ (p. 7), revine pentru a aminti că, într o anumită lumină, este sau poate deveni însuşi mincinosul. Cum însă cineva sau ceva nu poate fi deodată şi partea, şi întregul, dacă este să îl credem pe Aristotel, rămâne să socotim, împreună cu versatilul Péter, că, în cartea lui, „Din păcate, trebuie să ne mulţumim cu primul tip, ipocritul fără prea multă fantezie, fără umor şi autoironie, dar capabil să ne ducă de nas. Nu e de mirare: el se duce de nas pe sine însuşi“ (p. 7 8). De astă dată lucrurile arată mult mai interesant. Se pare că în întâia lui ipostază, ipocritul de tip A – sau Ipocritul nr. 1 – este cel care se autoînşală fără greş. Ca autor de ficţiuni literare şi ca protagonist, alături de alte milioane, al ficţiunilor jurnalistice şi politice cotidiene pe care le confundăm cu realitatea, şi eu, şi ei, mă simt solidar cu acest ipocrit care, dintr odată, mi e simpatic. Să fi fost don Quijote de la Mancha tocmai un astfel de ipochimen? Oricine este copleşit de ceea ce imaginaţia şi incapacitatea de aderenţă la brutalitatea diurnă îi scoate în cale îmi apare ca un asemenea ipocrit; poate Poetul, în primul rând. Dar dacă ipocrizia frizează sau atinge sublimul se mai poate ea numi tot aşa? Mai este ea un neajuns moral sau devine un merit, balansând în idealitate? S ar zice că nu, pentru că autorul precizează undeva că „am vorbit despre incapacitatea ipocritului de a iubi sau de a se îndrăgosti“ (p. 27). Or, cum acest atribut semnalează un minus afectiv major al insului atins de ipocrizie, s ar părea nu doar că automincinoşii sublimi de care pomeneam – Quijote, Poetul – ies din discuţie, ei fiind prin definiţie protagonişti ai iubirii, ci şi că această caracteristică este una de căpetenie în stabilirea apartenenţei la universul ipocriţilor. Iată, ipocritul este incapabil de elanuri erotice adevărate. Don Quijote, nu; dar Don Juan, da.
Al doilea tip privit de aproape se dovedeşte înzestrat cu o raţiune de caratele unui diamant. „Celălalt, ipocritul absolut reflexiv, este cel de tipul lui Richard al III lea. […] Fiind un personaj foarte creativ, proteic şi demn de examinat, e rarisim în acelaşi timp“ (p. 7). Prin urmare, deşi neaşteptat, scribul descoperă tocmai în preajma raţionalităţii duse la performanţă machiavelică şi activă până la nivelul detaliului maxima creativitate, maleabilitatea inventivă. În loc să fie apanajul nestăvilitei fantezii eliberate de opreliştile gândului metodic, s ar zice că tocmai în conjuncţie cu acesta înfloreşte cu adevărat. Impresia pe care o lasă observaţia este că, de fapt, ca puţinii scriitori adevăraţi, Péter Demény nu urmează realitatea, ci, interpretând o, îi obţine noi făgaşe pe care, de aici înainte, ea va trebui să o ia. Este foarte posibil ca, de aici înainte, să vorbim despre ipocrizismul demenian pentru a semnala o tentativă foarte personală de explorare a lumii ipocritului şi, de ce nu, un anume mal du siècle.
De fapt, Ghidul ipocriţilor este un tratat de Minima moralia (altul decât cel de Andrei Pleşu, fără îndoială, dar demn, cel puţin cât acela, de atenţia cititorului). El iscodeşte cu o privire neresemnată, sceptică, dar nu mizantropică, universul uneia dintre micimile omului de alături şi dinăuntrul nostru. Examen de conştiinţă şi evocare a contemporaneităţii de proximitate, coborâre în tipologia umanităţii istorice şi autopersiflare de serviciu, cartea lui Péter Demény vine la timp pentru a interesa destul de puţin. Lectura e în scădere, iar morala în totală pierdere de prestigiu. Dacă, aidoma lui Cioran, ar continua să scrie doar asemenea opuscule, Péter Demény ar conta infinit după doar câteva zeci de ani şi pentru o elită minusculă, dar viguroasă de cititori şi comentatori avizaţi. Dacă nu, e bine şi aşa, el intrând într un soi de reţetă à la Chamfort şi La Rochefoucauld. Secolul nemaifiind manierat şi ceremonios, prestigiul poetului convertit în etician poate fi garantat peste alte câteva sute de ani; nu acum însă.