a8

Pictură şi teatralitate flamandă

Ovidiu Pecican

          Debutul ca autoare al Ştefanei Pop Curşeu s a consumat odată cu publicarea tezei sale docto-rale Pour une théâtralité picturale: Bruegel et Ghelderode en jeux de miroirs (Cluj Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012, 236 p.), al cărei izvor profund pare să fie afirmaţia următoare: „Chestiunea care se pune, cea care s a pus mereu, este cea de a şti de unde provine această nevoie de teatralitate şi cum se ajunge de la lume la teatru, de la experienţa trăită la scenă“. În căutarea unui răspuns pe una dintre căile ce se deschid cercetătorului, autoarea o apucă pe drumul analizei raporturilor dintre pictură şi teatru, comparând concepţia lui Michel de Ghelderode despre teatru cu cea picturală rezultând din opera plastică a lui Bruegel.
Alegerea a doi autori flamanzi, fie şi separaţi de câteva secole, poate părea ciudată cititorului român. Faptul că unul dintre ei a primit însă Premiul Nobel pentru literatură în timp ce al doilea a intrat de mult în seria celor mai ilustre talente artistice ale Evului Mediu universal poate lămuri de ce autoarea a socotit ilustrativă punerea lor în aceeaşi ecuaţie exegetică. Şi mai important se dovedeşte însă faptul că Ghelderode s a declarat deschis admiratorul lui Bruegel în aşa măsură, încât a şi scris teatru pornind de la opera picturală a acestuia. Parabola orbilor a devenit punctul de plecare al unei piese proprii.
În acelaşi timp însă, se cuvine remarcat că la Cluj, în ambianţa de cercetare nutrită de peste două decenii de pasiunea Ancăi Măniuţiu, cea mai redutabilă exegetă româncă a teatrului lui Michel de Ghelderode, începe să se afirme, cu acest prilej, o emulaţie cu ţintă precisă: descifrarea contribuţiei marelui dramaturg şi prozator flamand la mişcarea teatrală a sec. al XX lea. Scrisă în franceză şi susţinută ca teză doctorală în Franţa, contribuţia Ştefanei Pop Curşeu nu rămâne mai puţin, prin substanţa ei, un produs a ceea ce începe să pară a fi şcoala românească de ghelderodologie.
Îndărătul interesului formulat în termeni comparatişti încă din subtitlu, atrage atenţia titlul însuşi. „Pentru o teatralitate picturală“ sună a manifest. El pare derutant într o cultură globală saturată de realizările estetizante înscrise pe aceeaşi linie de mari regizori de film, de la Serghei Eisenstein, cu memorabilele lui pelicule despre Ivan cel Groaznic şi Aleksandr Nevski, până la Dueliştii lui Ridley Scott ori la Peter Greeneway (Bucătarul, hoţul, nevasta sa şi iubitul ei; Copilul din Maçon). Această direcţie artistică s a dezvoltat, cu notabile succese, şi în filmul românesc contemporan, Liviu Ciulei (Valurile Dunării, Pădurea spânzuraţilor) şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Adela) numărându se printre cei mai de seamă reprezentanţi ai ei.
Demersul hermeneutei pleacă de la trei puncte de reper bruegeliene, abordării pauşale a operei pictorului flamand preferându i se eşantionarea. Cele trei pânze de referinţe devin astfel Lupta dintre Carnaval şi Post, Triumful Morţii şi Purtarea Crucii. Analiza lor dintr o perspectivă şi chiar cu ustensile conceptuale teatrale oferă prilejul unui demers teoretic referitor la teatralitatea picturalului, cu aplicare ulterioară asupra operei lui Ghelderode. Este vorba însă, în principal, de o teorie a imaginii picturale ca spectacol teatral potenţial (p. 83).
Fără a depăşi limitele analizei fixate de autoare, aş remarca, în treacăt, că asemenea teorie poate opera cu succes şi în cinema. Există deja pelicule notorii care îşi extrag valoarea, în bună măsură, din succesul cu care regizorii au ştiut da carnaţie epică picturalului cu referinţă în capodoperele istoriei artei. Amintesc aici numai două vârfuri: Dueliştii lui Ridley Scott şi Vise de Akira Kurosawa. Lor li se alătură, ca uluitoare succese, şi anumite clipuri muzicale, precum cel al formaţiei R.E.M., cu Losing my religion, unde câteva pânze notorii din Renaşterea italiană sunt incarnate de actorii potriviţi, sau de una dintre piesele formaţiei Metallica, refăcând universul imaginar al lui Hieronymus Bosch (Until it sleeps). Contribuţia Ştefanei Pop Curşeu poate deci interesa şi teoria şi estetica filmului măcar pentru un segment important al istoriei celei de a şaptea arte.
Dar discuţia din carte se deplasează către abordarea conceptului de teatralitate. De la Stanislavski şi Gordon Craig încoace, acesta s a dezvoltat într o direcţie care pare să vizeze mai degrabă un aspect al condiţiei umane decât un atribut al teatrului. Între universul antropologic al omului arhaic şi până la recuperarea acestuia de către omul contemporan – pe care ezit să îl numesc postmodern pentru a permite şi alte grile de lectură a lui –, teatralitatea devine o dimensiune spirituală accesibilă şi celor foarte simpli, şi celor de o complexitate eclatantă. Teatralitatea pare o cheie universală, o perspectivă asupra lumii omului în ansamblul ei şi atrage atenţia asupra dimensiunii spectaculare a vieţii (în directă legătură cu faimoasa replică shakespeariană „the world is a stage“).
Mai departe, în mai multe feluri, Ştefana Pop Curşeu citeşte Bruegel prin prisma teatralităţii lui şi Ghelderode prin bruegelianismul lui. Sunt demonstraţii la obiect, decupaje dintr o reconstituire bruegheliană a scrisului teatral al lui Michel de Ghelderode ce au mult de a face şi cu nişte subtile exerciţii de admiraţie şi de virtuozitate, şi cu o poetică a anamorfoticului în care, aşa cum spuneau medievalii, noi, piticii de azi, stăm pe umerii uriaşilor de odinioară. Împrospătătoare reconstituirea continuităţilor şi a tradiţiei peste limitele dintre arte şi genuri (pictură – teatru – literatură)…
În ansamblul volumului totuşi, senzaţia de predominanţă o dă analiza picturilor maestrului de odinioară. Faptul nu trebuie să mire, căci nu poţi clădi un edificiu fără a modela întâi cărămizile. Aşa se explică, prin urmare, cum de teoreticiana teatrului se improvizează în calitate de comentator plastic, ipostază care ocupă un număr consistent de pagini. Circumstanţa dezvăluie un talent genuin în comentarea vastelor compoziţii picturale, unul ce se manifestă nu doar în tradiţionalele evocări, ci şi în interpretarea lor epică şi, desigur, dramatică. Apare astfel cu claritate configurat un nod ce ţine de condiţia artelor şi a genurilor artistice. Dacă se poate delimita un plan în care construcţia prozastică, cea teatrală şi cea grafic cromatică se întâlnesc, nu cumva cartea aceasta are în subsidiar tocmai o asemenea miză: aceea de a evidenţia unitatea de fond a respectivelor direcţii? Nu cumva Bruegel se dovedeşte un mare prozator şi dramaturg care apelează, în eforul lui imaginativ şi de măiestrie tehnică, la linie şi culoare mai degrabă decât la cuvinte? Că teatrul este, la urma urmei, basm, poveste, istorie, parabolă şi, la urmă, deşi de la prima vedere, şi poezie, au demonstrat o clar, cu destul timp în urmă, deja, Charles şi Mary Lamb, repovestindu l cu har pe William Shakespeare. Era deci timpul ca şi inversul să poată fi abordat şi dovedit. Drept care, iată, maestrul picturii flamande medievale vine în faţa publicului cititor într o nouă ipostază; nu numai în cea de precursor al unui mare prozator şi dramaturg, ci şi în aceea de talent care, unificând subsidiar genuri, arte şi paradigme, transcende şi cutuma, şi epoca, arătându se tocmai în acest fel genial.
Şi lucrurile nu se opresc aici. Când cineva îşi amplasează meditaţia critică şi reconstrucţia operei celui comentat într o astfel de intersecţie care transferă pe un alt plan discuţia, fie că textul o întreprinde el însuşi, fie că nu, mai suntem oare în prezenţa unui mod canonizat de a exercita misiunea comentatorului? Aş crede că în asemenea cazuri intrăm cu viteză într o altă zonă, care atinge nivelul de dezbatere teoretic, înălţarea la o tentativă de a elucida statutul estetic şi chiar filosofic al unor autori şi opere, într o analiză cu importanţi versanţi metateoretici.
Sub acest raport, autoarea se alătură grupului de voci din cultura română care, după căderea comunismului, indiferent de contingentul generaţional din care au făcut sau/şi fac parte, au tatonat înnoirea abordărilor în direcţia accesării unor standarde ce vizează condiţia artei şi a artistului şi contribuie la structurarea unei antropologii culturale înnoitoare. Cartea de faţă ar merita, tocmai de aceea, oferită şi în limba română, spre a sta la îndemâna unui public cultivat mai larg decât grupul poligloţilor sau al francofonilor. Dar poate că un asemenea pas a şi fost gândit deja, urmând ca el să se înfiripe cu adevărat în perioada ce urmează…