a5
Însemnări pentru un eventual jurnal
(II)
Ileana Mălăncioiu
După ce publicasem primele cărţi, spuneam că n-aş vrea să mor pînă cînd nu voi vedea Parisul. Dar de cîte ori trebuia să merg la un festival de poezie sau la un colocviu, ori nu primeam viza, ori o primeam după ce avea loc evenimentul la care eram invitată.
În 2013, întîmplarea a făcut să ajung în oraşul-lumină de două ori în decurs de o lună de zile. Ceea ce mi s-a părut o exagerare, avînd în vedere că, de la o vreme, cel mai mult mă bucur să stau acasă, cu mine însămi. Despre una din aceste călătorii, făcută la invitaţia francezilor, în perspectiva apariţiei unui volum din poezia mea, a lui Matei Vişniec şi a lui Constantin Acosmei, în versiunea franceză a lui Nicolas Cavaillès, am scris deja. Cealaltă a fost organizată prin ICR, cu prilejul Salonului de Carte, la care România era invitat de onoare. Înainte de a pleca din ţară, am fost abordată de redactori de la mai multe ziare care m-au întrebat de ce am acceptat invitaţia. Că Mircea Cărtărescu şi Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au refuzat să participe la acest eveniment, în semn de protest pentru că ICR-ul nu mai e al preşedintelui, ci al Parlamentului, şi nu mai e condus de Patapievici. Atunci n-am îndrăznit să spun că mie nu mi s-a publicat nici o carte prin ICR, ori că intelectualii lui Băsescu, care au organizat revolta papioanelor, fac abstracţie de faptul că singura carte citită de acesta de-a lungul a două mandate a fost Levantul. Fiindcă s-ar fi spus că sunt egoistă ori invidioasă. Deşi pot jura că nu mi-aş dori să fiu citită nici la Cotroceni, nici la Casa Poporului.
Acum îmi permit să fac o trimitere la fostul viitor premiant Nobel, pentru că, între timp, am aflat că în zilele Salonului de Carte de la Paris, pe care l-a boicotat, nu se afla în ţară, ci la Bruxelles, unde plecase tot prin ICR.
În avionul plin cu scriitori – care figuram pe liste diferite de invitaţi, dar mergeam la Salonul de Carte împreună, fără să bănuim că unora dintre noi le fusese destinat rolul de figuranţi – eu am stat pe ultimul rînd de scaune, cum stau repetenţii în ultima bancă. Puteam să-mi aleg ce loc vreau, fiindcă nu mai era ocupat decît cel de la fereastra din partea cealaltă, pe care stătea Petru Cimpoeşu. Ştiam că e considerat un prozator foarte bun, dar eu îi citisem o singură carte, intitulată Christina Domestica şi Vînătorii de suflete, care mi-a fost dăruită şi recomandată cu căldură de Daniel Cristea-Enache. Deşi nu ne cunoşteam, i-am propus distinsului prozator să ne apropiem şi am deschis o discuţie despre prietenul nostru comun George Bălăiţă şi despre Bacovia, la aniversarea căruia călătorisem spre Bacău împreună cu el.
A doua zi, ne-am întîlnit, întîmplător, la Salonul Cărţii. Eu eram cu traducătoarea Dominique Ilea şi vorbeam despre Sonia Larian, pe care aş fi vrut neapărat să o văd. Cînd soţii Ilea s-au oferit să ia legătura cu prietena noastră comună şi să-mi spună cînd aş putea să-i fac o vizită, Petru Cimpoeşu i-a rugat s-o întrebe dacă poate să vină şi el cu mine. Asta m-a făcut să cred că se cunoşteau. Pentru că, prin romanul Bietele corpuri, care a adus ceva nou, de un rafinament rar întîlnit în proza noastră de la vremea aceea, Sonia Larian a stîrnit interesul multor scriitori tineri. Oricum, mă bucuram să nu umblu singură noaptea pe străzile Parisului. Dar ulterior, în programul lui Petru Cimpoeşu a intervenit o schimbare şi mi-a comunicat că nu mai poate să ajungă la pavilionul românesc, de unde trebuia să plecăm în vizita stabilită. După ce m-am străduit în zadar să aflu dacă va veni singur ori a trebuit să renunţe, am plecat spre Sonia. L-am găsit la ea, unde ajunsese cu mult înaintea mea. Stăteau de vorbă, nu ca doi prozatori înzestraţi cu simţul concretului şi cu umor, cum ar fi fost de aşteptat, ci ca două personaje dintr-un roman, care se tatonează reciproc înainte de a-şi spune ce au de spus. Apoi, văzînd că ea are probleme destul de grave de sănătate, el a preluat oficiile de gazdă, în modul cel mai firesc cu putinţă. Am mîncat şi am băut un pahar de vin împreună, am povestit cum a fost la Salonul de Carte – mergînd pe lucrurile menite să destindă atmosfera – şi ne-am simţit foarte bine. Prezenţa lui Petru a fost salvatoare, fiindcă, dacă aş fi fost doar eu cu Sonia, am fi vorbit doar despre Raicu şi am fi izbucnit, ca de obicei, în plîns.
După vreo jumătate de an am participat împreună cu Ion Mureşan la două întîlniri cu cititorii, organizate de Al. Cistelecan la Tîrgu-Mureş. Din conversaţiile cu excelentul critic de poezie, care îmi aminteşte în mod indirect de Lucian Raicu, atunci cînd face din autoarele comentate nişte personaje din romanul literaturii, am aflat că Petru Cimpoeşu, nu l-a cunoscut pe cel ce a scris Gogol sau fantasticul banalităţii, ci a vrut să o viziteze pe fosta lui soţie – din respect pentru el.
Dar să-l lăsăm pe acest prozator de excepţie – care ştie că parodicul fără umor e ca nunta fără lăutari şi că distanţa dintre optzecişti şi restul lumii literare nu e de netrecut, cum li se pare unora dintre noi – şi să ne întoarcem la cartea sa citită de mine înainte de a-l fi cunoscut.
Voi începe prin a spune că dacă Lumea în două zile m-a făcut să mă întreb pînă unde se poate glumi, ChristinaDomestica… m-a făcut să mă gîndesc pînă unde poate să meargă ficţiunea.
Robert Musil, care e unul dintre modelele lui Petru Cimpoeşu, îi reproşa lui Joyce că în Ulise n-a avut curajul să ducă lucrurile pînă la capăt şi spunea că el, chiar dacă ar rata, ar avea orgoliul că măcar a făcut-o la modul superior.
Aplicîndu-le raţionamentul celebrului autor al romanului Omul fără însuşiri, al cărui erou şi-a asumat rolul de avocat al Diavolului pentru a privi din interior procesul de dezintegrare a Cacaniei, aş putea spune că Petru Cimpoeşu duce parodicul plin de vervă şi de umor al concitadinului său George Bălăiţă pînă la limita la care poate fi dus. Dacă drama lui Antipa din Lumea în două zile ne face să înţelegem în cele din urmă că el a fost un funcţionar al neantului, cum se definea singur atunci cînd glumea, despre Pablo Cârlan, din Christina Domestica şi Vînătorii de suflete e greu de spus cine este de fapt şi ce hram poartă. El pretinde că a evadat de pe Insula Roland, care ar fi aparţinut cîndva României, şi că este moştenitorul ultimului proprietar al acesteia. Deşi povestea sa pare să ţină doar de ficţiune, fostul coleg de şcoală al scriitorului, pe care îl chema Bazil, a luat-o de bună şi-a început să se documenteze, umblînd pe la arhive, pentru a scrie o carte despre Insula Roland, dar a fost găsit mort în locuinţa sa.
Spre deosebire de Antipa, care a sfîrşit tragic pentru că lua totul în glumă, Bazil se pare că a sfîrşit tragic pentru că lua totul în serios.
După cum vom afla spre sfîrşitul romanului, el o cunoscuse pe Christina înaintea scriitorului, căruia Pablo îi ascunsese faptul că ea se află în România. Acesta şi-o imagina tot pe Insula Roland, unde aflase de la eroul său că ar fi fost măritată cu un agent CIA şi că în timpul Marii Spirale, organizate pentru a opri deplasarea Polului Nord spre Polul Sud, s-ar fi desprins de pământ şi ar fi zburat cîteva clipe deasupra celorlalţi.
Faptul că Pablo Cârlan povesteşte cu lux de amănunte despre luptele duse între Securitate şi CIA pe insula aceea care nu poate fi găsită pe nici o hartă te face să crezi că ai de-a face cu un om desprins total de realitate. Dar s-ar putea ca lucrurile să fie totuşi mai complicate. Pentru că, după cum avea să afle în cele din urmă scriitorul, eroul lui nu l-a căutat pe vechiul activist ajuns parlamentar (sau ce o fi fost el pe la Casa Poporului) ca să-i ceară ajutorul pentru a dovedi că este moştenitorul unei insule care nu există, ci pentru a afla ce conţinea dosarul de la Securitate al fostului său coleg. După întîlnirea cu personajul acela care semăna cu un buldog, Pablo Cârlan avea să constate: Se pare că bietul Bazil nu a băut metanol din greşeală, sau fiindcă n-ar fi avut ce să bea, ci a făcut-o intenţionat. A vrut să moară, tocmai de aceea a băut atît de mult.
Considerînd acest caz clasat, scriitorul va lăsa discuţia despre fostul său coleg pe mai tîrziu, fiind preocupat mai degrabă să ajungă în Parcul Herăstrău, pentru a o cunoaşte şi el pe Christina.
În imaginaţia sa, dacă nu era neapărat frumoasă, femeia asta, care ar fi fost implicată cu trup şi suflet în mersul lumii, trebuia să fie măcar interesantă şi să aibă un anume mister. Pe cînd cea pe care au găsit-o cu greu în parc, stînd ghemuită pe o bancă, înfofolită într-un palton tocit, era o femeie corpolentă, între două vîrste, avea părul vopsit negru, purta pe cap o căciuliţă tricotată, de o culoare incertă, emana un miros greu de ceapă prăjită şi molfăia o bomboană mentolată. Cînd a terminat de supt bomboana a scos din poşetă o ţigară şi a aprins-o.
Încercînd să trezească interesul scriitorului, pe care se vedea dezamăgirea cu ochiul liber, Pablo a întrebat-o: Maiorul Smith ţi-a mai scris? Dar, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea lui, Christina s-a ridicat de pe bancă, strigînd căţelul ascuns printre copaci să vină la ea, şi pentru că Pufi nu s-a supus, a slobozit o înjurătură de nereprodus. Abia după ce l-a adus înapoi în braţe şi-a găsit timp să răspundă: Bietul maior!… L-au internat într-un azil. Se mai crede şi acum Ion Gheorghe Maurer.
Deşi s-a dus la acea întîlnire cu gîndul de a scoate ceva de la Christina, văzînd cum stăteau de fapt lucrurile, scriitorul a fost tentat să nu spună nici un cuvînt. Pînă la urmă şi-a învins totuşi dezamăgirea şi-a întrebat-o: E adevărat că bărbatul dumneavoastră a fost agent CIA? Bineînţeles, a răspuns ea… Şi tatăl dumneavoastră l-a împuşcat într-adevăr pe Vic?… Tatăl meu a executat ordinele primite de la superiorii săi.
Atunci a intervenit Pablo Cârlan, care, încercînd să o consoleze, a spus că tatăl ei a fost om bun. În cele din urmă, ea a pus capăt discuţiei prin replica: Nu fii prost, Pablo, nu există securişti buni.
Înainte de a se despărţi, Pablo i-a cerut Christinei să-l lase să-i pună mîna pe creştet – în amintirea Marii Spirale – şi ea a acceptat. După scena asta duioasă, care a durat cam un minut, el a plecat împreună cu scriitorul, care nu era chiar Petru Cimpoeşu, aşa cum s-ar putea înţelege, ci unul dintre personajele romanului său. Cînd au ajuns la o distanţă de vreo cincizeci de metri, acesta s-a uitat înapoi şi a văzut cum Christina Domestica se rotea în aer, aşa ghemuită cum era cînd stătea pe bancă, iar căţelul se învîrtea în jurul său. După cîteva clipe ea s-a lăsat încet în jos, tot pe locul pe care a fost înainte, iar Pufi i-a sărit în braţe şi-a început să dea din coadă.
După scena asta, care i s-a părut foarte comică, scriitorul a izbucnit într-un rîs bezmetic şi nu s-a oprit decît atunci cînd Pablo Cârlan l-a întrebat: Şi dumneata eşti un vînător de suflete? Desigur… i-a răspuns, uşor încurcat. Într-un anumit sens, orice scriitor e un vînător de suflete. Dar eroul său nu se referise la asta, ci la faptul că fostul coleg al scriitorului îşi intitulase cartea: Vînătorii de suflete. În cele din urmă el mărturiseşte că n-a înţeles ce semnificaţie avea acest titlu decît atunci cînd s-a uitat prin dosarul de la Securitate al lui Bazil şi a văzut notele acelea informative semnate cu numele conspirativ Vînătorul… Dar acum asta nu mai are nici o importanţă, îi spune cu seninătate scriitorului, important e să ducem la bun sfîrşit treaba începută de el – să se termine cu happy-end. De aceea am vrut neapărat să o cunoşti pe Christina.
Romanul lui Petru Cimpoeşu se încheie aşa, dar lasă deschisă posibilitatea ca alde Pablo Cârlan să fi dobîndit deja titlul de proprietar al Insulei Roland, iar acum să facă demersurile necesare pentru restitutio in integrum.
Recitind finalul acestui roman parodic, mi-am amintit că delaţiunile în care era implicat şi numele meu, apărute în volumul Eu, fiul lor, axat pe dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran, erau semnate cu numele conspirativ Crin. Ştiu cine se ascundea sub acest nume, dar mi-ar fi imposibil să-i scriu: Dragul meu turnător. Întîi pentru că, oricît de percutantă ar fi, această formulă de adresare îmi displace din punct de vedere stilistic. În cele din urmă, pentru că mesajul meu n-ar ajunge la andrisantul aflat deja în lumea de apoi, ci ar rămîne la cetăţeanul turmentat, care nu mai ştie să facă diferenţa între turnătorii buni şi cei răi. Ca urmare, zic Slavă Domnului că nu mi s-a tăiat capul pentru ce a spus ori a scris bietul Crin despre mine şi-ncerc să merg mai departe, ferindu-mă, pe cît posibil, de vînătorii de sufletecare se află încă printre noi.