a21
Corneliu Coposu, liderul moral al României
Vladimir Tismăneanu
„Rostul aniversărilor este acela de a folosi răgazul care ni se oferă
pentru a ne întoarce o clipă cu gândul spre trecut şi pentru a ne
chibzui cu adâncă înţelepciune viitorul.“
(Corneliu Coposu)
Când aud cuvintele „Noi n-am avut un Havel“, mă întreb cum este posibil să ignorăm ori să uităm că noi l-am avut pe Corneliu Coposu. Că i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Ioan Bărbuş, Constantin Titel Petrescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Iosif Jumanca, Ion Flueraş. Că l-am avut pe prinţul-martir Vladimir Ghika. Am intrat în anul centenar Corneliu Coposu. Este anul, în egală măsură, care marchează împlinirea unui sfert de veac de la revoluţiile din 1989. Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mişelii şi oportunisme, Corneliu Coposu a încarnat ideea de moralitate în politică. A fost un om demn, curajos şi onest. Strategic, a fost un idealist. În plan tactic, ştia că trebuie făcute şi unele compromisuri, dar niciodată la nivelul principiilor esenţiale. Nu a aşteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forţe exterioare. A înţeles că sistemul era putred şi că se va nărui din interior, că vor prima cauzele endogene, nu cele exogene.
Într-o notă informativă a Securităţii din decembrie 1968 se menţiona că, în viziunea lui Corneliu Coposu, „falimentul economic şi ideologic al comunismului este total şi că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din mijlocul lui şi nu vor veni din afară“ (v. Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Bucureşti: Editura Maşina de Scris, 2005, p. 99). În august 1980, la Gdansk, era recunoscută, de către guvernul comunist al Poloniei, existenţa legală a sindicatului liber şi autoguvernat Solidaritatea. Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetică şi cât se poate de lucidă. Dezintegrarea pseudomonoliticului bloc sovietic devenise inevitabilă. Societatea civilă a învins dominaţia unei birocraţii meschine, violente şi inepte. Adevărul a învins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii. În octombrie 1986, la treizeci de ani de la Revoluţia Maghiară, a fost publicată în marile ziare vestice o declaraţie semnată de cei mai cunoscuţi disidenţi din Europa Centrală, cerând restaurarea celor două suveranităţi răpite de comunişti: suveranitatea naţională şi suveranitatea poporului. Din România, li s-a alăturat, semnând cu numele său, Corneliu Coposu.
A refuzat orice pactizare cu forţele totalitare, a trăit în adevăr, plătind această opţiune cu ani lungi şi chinuitori de temniţă, domiciliu forţat şi perpetuă supraveghere. Graţie lui Corneliu Coposu, Ioan Bărbuş, Şerban Ghica şi Ion Diaconescu, spre a-i numi doar pe aceşti oameni admirabili, tradiţia PNŢ a supravieţuit, a continuat să pulseze în adâncuri, în pofida represiunii securiste şi a falsificărilor propagandistice. Atunci când România a ieşit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a ştiut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă şi defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale. Avea vocaţie de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu contagios umor şi firească modestie, nu suporta ceea ce se cheamă self-righteousness. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist şi romancier care se împăuna până la saţiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproşat, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Ţie ţi-l datorăm!“ Într-o vizită la Washington, la o recepţie, a fost plasat de organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câţiva intelectuali şi a conversat cu noi despre direcţiile vieţii politice din România. Sunt sigur că Mircea Mihăieş îşi aminteşte momentul. Îi repugnau dubla gândire şi dublul discurs. Detesta duplicitatea, cabotinajul, fariseismul, ipocrizia. Îl dezgusta orice formă de fanatism.
Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă, exploatarea sălbatică a ţărănimii, atacul împotriva religiei, prigonirea ortodoxiei neînregimentate şi suprimarea absolut abuzivă a Bisericii Greco-Catolice, au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.
Pentru el nu era de conceput, după băile de sînge din timpul Revoluţiei din Decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democraţii precum în perioada 1945-1947. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opţiunea lui Corneliu Coposu, preţuită pînă şi de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se menţină consecvent de partea valorilor democratice şi prooccidentale. A fost un european convins. O Românie europeană este doar una care nu-şi reneagă tradiţia democratică. Aceasta a fost lecţia lui Corneliu Coposu, aceasta a fost lecţia unui autentic gânditor liberal precum Mihail Fărcăşanu.
Cînd am spus că decesul lui Corneliu Coposu a însemnat sfârşitul epocii eroic-principiale a Convenţiei Democratice, aveam în vedere că pentru Ion Iliescu şi partizanii săi, dl Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul şi viitorul României. Exigenţele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziţia monarhistă, deci respingerea diktatului bolşevic din 30 decembrie 1947, dădeau coşmaruri nomenclaturii resuscitate şi tot mai însetate de revanşa. Se putea tolera o Convenţie la putere, atîta timp cît în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenţei antiautoritare de după 1989. Faptul că Ion Iliescu a cedat funcţia de preşedinte (nu şi puterea reală) a fost legat de convingerea sa (şi a amicilor săi de mafie politico-financiară) că Emil Constantinescu este altă plămadă decât Corneliu Coposu. Nu s-a înşelat bătrânul bolşevic. Corneliu Coposu a privit cu senină detaşare campaniile de mizerabilă intoxicare declanşate împotriva sa şi a renăscutelor partide istorice de către artileria propagandistică a FSN-ului. Cunoştea marfa încă din perioada 1945-1947. Dar era convins că istoria nu se poate repeta şi că rezistenţa democratică are un viitor de data aceasta. La salvele de ură ale feseniştilor, Corneliu Coposu a răspuns cu fermitate, eleganţă şi civilitate.
Evident, dacă ar fi trăit Corneliu Coposu e greu de imaginat că Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofanţilor lui Emil Constantinescu şi că forţele civic-democratice vor fi treptat marginalizate şi eliminate din joc. Ştiu cât de obedient era fostul rector al Universităţii din Bucureşti cu preşedintele PNŢ-CD. Am trăit eu însumi cel puţin un moment în care am constatat că un cuvânt al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu să-şi ajusteze reacţiile şi comportamentul. Sunt sigur că dacă dl Coposu ar fi fost în viaţă, preşedintele Emil Constantinescu n-ar fi rostit fraza de tristă amintire despre inutilitatea aplicării punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Sunt sigur ca Alianţa Civică nu ar fi fost marginalizată.
Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am întîlnit în repetate rînduri, la Bucureşti şi la Washington. Am stat de vorbă ore în şir despre comunism, fascism, valori pluraliste şi despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim postcomunism. Dl Coposu nu se abătea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revoluţiei. Nu era dispus să susţină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului faţă de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar poziţiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Cînd m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieş, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezminţită. În volumul Marele şoc îi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opţiunea pluralistă a lui C. Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul preşedinte a preferat să se eschiveze, încercînd să dea un alt sens aprecierii fostului său coleg de partid în raport cu omul care şi-a sacrificat viaţa luptînd pentru democraţie.
Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal). L-am însoţit, împreună cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc perfect cum a ţinut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanţi de seama ai PNŢ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.
Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de nedezminţită integritate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniştii ar fi luptat şi mai îndîrjit să nu permită victoria Convenţiei. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudodemocraţie profund coruptă. Pentru mine rămîn de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sincerităţii de ţinută şi atitudine pe care îl afişaţi este un model care, din nefericire, nu este prea des întîlnit în societatea noastră“.
În Cartea preşedinţilor, volumul de dialoguri cu Cristian Pătrăşconiu apărut în 2013 la Humanitas, vorbesc despre cei trei şefi de stat ai României postcomuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. După aproape un sfert de veac de la Revoluţia care a dus la prăbuşirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul şi gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt preşedintele, adică liderul moral al României. În acţiunea şi în viziunea sa găsim acele repere în absenţa cărora rămânem blocaţi în politicianism miop şi polemici absurde. L-a cunoscut bine pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, ştia ce înseamnă mentalitatea bolşevică, a detectat-o imediat în cazul lui Ion Iliescu şi a denunţat-o fără rezerve. Nu credea în „democraţie originală“ şi în alte asemenea bazaconii demagogice. Unii spun că era naiv în alegerea colaboratorilor. Mă îndoiesc. În datele României care abia ieşea din molozul comunist, a acţionat conform principiului „ăştia ne sunt oamenii, cu ăştia defilăm“. Au existat şi nemulţumiri, îndeosebi printre tinerii ţărănişti, legate de unele concesii percepute drept excesive. Alţii îl priveau drept prea radical. Pentru Corneliu Coposu importantă era străpungerea hegemoniei feseniste, demolarea colosului mafiotic-securist care sufoca democraţia românească. Era conştient de cezura care avusese loc în viaţa naţiunii, încerca să o depăşească fără a ceda la nivelul principiilor vitale.
Format ca jurist, venind din marea tradiţie a iluminismului transilvan, discipol şi continuator al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu ştia ce înseamnă stat de drept. Tocmai de aceea a cerut, cu intransigentă pasiune, ruptura cu statul comunist, un stat de ne-drept. Lupta sa pentru statul de drept nu a încetat nici în 1995, când s-a stins din viaţă, nici mai târziu. Ea continuă şi azi.