a12

Diavolul fascisto-leninist şi lecţiile secolului XX

Cristian Vasile

          Diavolul a inventat state ideologice a căror legitimitate s-a întemeiat pe faptul că diriguitorii lor au fost şi deţinătorii adevărului; prin urmare, a te opune acestor regimuri politice înseamnă a fi duşmanul adevărului. Filosoful polonez Leszek Kolakowski a folosit acest silogism pentru a descrie cele două ideologii totalitare ale secolului XX: fascismul şi comunismul, văzute ca două încarnări ale diavolului în istorie.
Pornind inclusiv de la aceste consideraţii, Vladimir Tismăneanu a întreprins o analiză nuanţată a manifestărilor vădite ale răului radical în politica şi ideologia veacului trecut – Diavolul în istorie: Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX, traducere din engleză de Marius Stan, Bucureşti: Humanitas, 2013, 348 p. Apărută iniţial la University of California Press, în 2012, cartea are înrudiri evidente cu volumul de căpătâi al Hannei Arendt, Originile totalitarismului (1951), şi subliniază încă o dată unicitatea experimentelor revoluţionare de extremă dreaptă şi stângă. Autorul insistă asupra faptului că există numeroase argumente pentru o comparaţie, mai ales între leninism şi naţional-socialism (forma radicală a fascismului). Dincolo de asemănările izbitoare, care sunt inventariate şi discutate pe larg, Vl. Tismăneanu remarcă existenţa „a ceva cu adevărat singular în legătură cu Holocaustul, cu perfecţiunea maniacală şi neînduplecarea Soluţiei Finale naziste“ (p. 57). Pe de altă parte, mai mult decât nazismul, „comunismul s-a aflat în război cu propria societate“ (p. 63). Diferenţele nu se opresc aici: mitul partidului predestinat apare mai puţin în cazul fascist (p. 38), iar epurările masive din elita conducătoare sunt extrem de rare sub regimul nazist (p. 71); în plus, impersonalismul charismatic al partidului este specific leninismului (p. 79), la fel ca şi revizionismul (nu au existat de fapt nazişti dezvrăjiţi).
Delimitându-se de Stéphane Courtois, coautor şi prefaţator al Cărţii negre a comunismului, cu a sa insistenţă asupra numărului morţilor, Vl. Tismăneanu remarcă totuşi că „o memorie colectivă, transnaţională, a crimelor comunismului nu există“ (p. 64). Soluţia ar fi asimilarea leninismului drept răul radical în conştiinţa publică occidentală; de altfel, cea mai mare parte a lucrării este consacrată leninismului, cu diferitele sale variante şi înrudiri: marxism, bolşevism, stalinism, naţional-stalinism etc. Este important că această carte – bine primită de publicul anglo-saxon, recenzată favorabil de mai mulţi specialişti în ştiinţe umane şi sociale, inclusă deja în bibliografii universitare – cuprinde şi cazul românesc în analiza sa (prin lideri comunişti precum: Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Leonte Răutu). Ion Antonescu şi Corneliu Zelea Codreanu sunt personaje secundare, dar volumul poate deschide un drum pentru un demers comparatist cu accent mai mare asupra legionarismului, cuzismului şi a regimului pronazist al mareşalului Antonescu: „bolşevismul şi naţional-socialismul au împărtăşit fascinaţia pentru o revoluţie antropologică. Mussolini a fost de asemenea dedicat creării unui nou Om Fascist şi la fel a fost şi căpitanul Gărzii de Fier româneşti, Corneliu Zelea Codreanu“ (p. 302). Astfel de teme au mai fost abordate şi de cercetători români bine racordaţi la literatura de specialitate din spaţiul anglo-saxon (Marius Turda, Constantin Iordachi, Mihai Chioveanu, Valentin Săndulescu), dar o tratare amplă, în paralel, a celor „doi gemeni ai terorii“ (p. 62) din spaţiul românesc este cât se poate de necesară.
Antifascismul ca atare – la fel ca şi anticomunismul –, fără mărturisirea unei orientări deschise, pluraliste, poate fi (şi a fost) foarte nociv (p. 42-43). Ajungând la acest subiect, Vladimir Tismăneanu este foarte polemic – cu Geoff Eley, de exemplu, dar şi cu alţi autori care continuă să fie seduşi de antifascismul instrumentalizat politic, forjat în anii 1930. Pe de altă parte, cartea este şi o pledoarie pentru înţelegerea adevăratelor mize (politice, morale, culturale) ale ordinii de după Războiul Rece, în condiţiile în care moşteniri leniniste şi fundamentalist-primordialiste continuă să bântuie memoria şi imaginaţia politică (p. 37). După 1989, remarcă Tismăneanu, „în fostul bloc sovietic, comunismul a fost prezentat în principal ca un produs de import rusesc, în vreme ce liderii locali au intrat într-o vag definită categorie a colaboratorilor sau «elementelor străine de naţiune». A mai fost doar un pas de la această invenţie şi până la reînnoirea vechii fantome a Żydokommunei (iudeo-bolşevismul)“ (p. 64). Problema este cu adevărat sensibilă, deoarece astfel de scenarii şi naraţiuni conspiraţioniste nu au fost vehiculate doar de foşti ofiţeri ai poliţiei politice, transformaţi în istorici improvizaţi, ci şi de unii foşti deţinuţi politici. Anumite formule folosite pentru a descrie represiunea comunistă („Holocaustul roşu“, de exemplu) au fost nefericit alese şi s-au înscris în cadrul unei nefaste martirologii competitive. O prelungire şi mai toxică a acestei patologii a memoriei distorsionate a fost „recuperarea“ chiar în lucrări istoriografice a unor Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu şi a altor personalităţi legionare şi antonesciene, în calitatea lor de anticomunişti şi antisovietici.
Prin documentarea sa impresionantă şi originalitatea conceptual-analitică, reflectând ultimul stadiu al cercetărilor cu privire la tiraniile moderne, volumul se impune ca o lucrare fundamentală despre cei doi gemeni totalitari ai veacului XX. Mai multe cărţi şi studii ale lui Vladimir Tismăneanu, scrise iniţial în engleză, au fost traduse de literaţi (într-o română academică specifică mai degrabă anilor 1980). Această realitate a transpunerii în română a însemnat poate un câştig în ceea ce priveşte plasticitatea, dar şi o pierdere la capitolul precizie politologică şi istoriografică. Or, prin traducerea lui Marius Stan – doctor în ştiinţe politice şi istoric al comunismului el însuşi – nu se pierde din expresivitate, iar echivalenţele sunt adecvat alese; în plus, tălmăcirea este făcută într-o română vorbită astăzi, dar care reuşeşte să aclimatizeze concepte recente din ştiinţele sociale şi politice: chiliasm, rasializare, resacerdotalizare, exterminism, substiţionism (bolşevic), salvaţionism etc.