a11

Viaţa unui om singur

George Neagoe

          Ar trebui ca memoriile lui Ion Gheorghe, intitulate Deochiul Gorgonei (Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2013), să stârnească reacţii inflamate, pe măsura blestemelor proferate asupra societăţii româneşti postbelice. Cartea de faţă lămureşte cuminţenia rechizitoriului lansat de Adrian Marino (Viaţa unui om singur) la adresa imposturii, superficialităţii şi laşităţii scriitorilor în perioada comunistă.
Tot inaderenţa confraţilor îl enervează pe poet. Respins de literaturocentrism – blamat şi ironizat şi de Adrian Marino ca o formă de represiune parapolitică şi culturală –, Ion Gheorghe se năpusteşte, totodată, împotriva contestatarilor operei sale de arheolog şi de cercetător al protoistoriei de pe teritoriul României. Tonul expunerii nu mă deranjează deloc. Sinceritatea – masca livrescă a amintirilor – scoate la iveală, uneori, pizma exprimată cu agresivitate. Orice perspectivă unilaterală conţine şi resentimente. E o chestiune de consecvenţă temperamentală. Există firi diplomatice (a se citi cameleonice) şi personalităţi arţăgoase (a se înţelege mânioase, conflictuale). Ambele tipologii au în comun narcisismul:

Eu am fost hărăzit Dealului Mare Istriţa întrucât zeii m-au întors din nemurire înapoi pe pământ să caut, să găsesc, să afirm, să impun respectului ştiinţelor istoriei chipurile de piatră şi numele strămoşilor mei. Alt rost nici n-a avut venirea mea în România voastră; este exilul meu sub formă de naştere dintr-o ţărancă naivă care m-a încredinţat unui zeu către care chemare n-am avut, întrucât n-a fost trimitere. De aceea urâţi voi pietrele mele, de-aia mi-aţi distrus cărţile cu false criterii estetice, politice şi cu interese de gaşcă. O fi lucrat prin voi şi zeul cristelniţei, dar dacă El este cu adevărat Dumnezeu Adevărat de care lăcomii imperialiste şi de ce să se pună pe toţi în genunchi la Icoana lui? Ce, eu, când mă uit la pietrele ce le-am încredinţat viitorului prin cartea Cultul zburătorului nu mă umplu de zeul „Salmosis“, strămoşul, atât de profund şi e sigur, încât nu mai am timp nici nevoie de altul? Să bată Dumnezeul Păgânităţii mele poporul şi ţara care mă resping! (p. 17)

Nu mă afectează diatribele. Sistemul meu de referinţe intelectuale nu se raportează la misticism, la extaz, la păgânism şi la reîncarnare. Paranteză: declaraţia religioasă din citatul precedent se apropie de datoria creştinească de a-l mărturisi pe Hristos indiferent de situaţie. Discuţia de fond se desfăşoară altundeva. Scriitorul încearcă să-şi apere domeniul de investigaţie. Nu ştiu dacă opiniile dacisto-protocroniste nu sunt mai degrabă ignorate decât refuzate.
Sub raportul credibilităţii şi al apărării cauzei, discursul suferă. Mesianismul irită. Autovictimizarea provoacă fie repulsie, fie milă. Însă efectele sunt scontate. Ura – moştenire atavică – funcţionează ca principiu de compoziţie până la sfârşitul cărţii. Iar afişarea ei nedisimulată nu trezeşte neapărat repulsie, milă ori simpatie, ci o sumedenie de interogaţii: „Praful şi pulberea să se aleagă de toţi contemporanii mei care m-au sabotat şi mă prigonesc pentru statuetele mele şi pentru toate câte mi le-au încredinţat zeii!“ (p. 312).
Socotindu-se izgonitul din cetate, poetul devine suspect şi atunci când rosteşte lucruri dosite. Scriind monografia despre Ştefan Aug. Doinaş, am sesizat că, între 1944 şi 1989, disputele nu se desfăşurau între „buni“ şi „răi“, ci între tabere. Adică între grupuri mobile de intelectuali, reorganizate continuu de interese, de solidarităţile conjuncturale ale competitorilor şi de instigatorii susţinuţi făţiş sau nu de Putere. Deochiul Gorgonei suţine până la capăt teza, aşa cum, din alte unghiuri, au probat-o Ion Ianoşi (Internaţionala mea) şi Paul Cornea (Ce a fost, cum a fost?). Nomina odiosa pentru generaţii întregi (în special pentru Lucian Blaga şi Cercul Literar de la Sibiu), Mihai Beniuc ajunge personalitatea providenţială a carierei lui Ion Gheorghe, salvându-l de la exmatricularea pe temeiuri politice. Relatarea evenimentului dezvăluie cumetria comunistă. Legea, deşi arbitrară, nu se aplica uniform. Tovărăşia se stabilea discreţionar. Complicitatea era fertilă, după cum bine a insistat Ilie Constantin într-o lucrare consacrată generaţiei şaizeciste. Biografiile dalmaţiene îşi puteau recăpăta imacularea graţie instituţiilor literare:

La Şcoala de Literatură începuseră verificările caz cu caz, dosar cu dosar, jumătate dintre studenţi s-au întors de pe unde veniseră. […] I-am relatat despre excludere şi despre iminenta mea întoarcere acasă. După nici cinci minute de gândire şi de cercetare a micului animal hăituit ce eram, doctorul în psihologia vieţuitoarelor domestice şi sălbatice mi-a comunicat decizia lui cu întrebarea: Ce mai scrii, poete? Nu ştiu ce-am îngăimat, dar în clipa aceea am înţeles un lucru capital: eu eram poet şi după cum mi-a vorbit mă considera egal cu el să-mi văd de treburile pe care le au poeţii, întrucât poeţilor li se poate întâmpla o excludere ca aceea. (p. 75-76)

Relaţiile scriitorimii cu regimul comunist reprezintă una dintre temele cele mai intens discutate în Deochiul Gorgonei. Colaboraţionismul cu Securitatea (avatar al Gorgonei), sub diverse chipuri, ocupă locul central. Tocmai în acest punct ignoră Ion Gheorghe detaliul că relaţiile cu Puterea nu au cum să fie segregate în acţiuni exclusiv pozitive sau negative. Orice măsură care l-a favorizat este catalogată, retrospectiv, drept datorie morală şi obligaţie profesională. Nu contează că vreun individ cu rol decizional a comis şi fapte reprobabile. În schimb, impasurile sunt puse în cârca zavistiei şi a clevetirii:

Nu voi ierta niciodată scriitorilor care au fost ofiţeri acoperiţi sau angajaţi să dea informaţii despre colegii lor, întrucât ticăloasa profesie a fost o nedreptate […] asupra mea. Eu îi ştiu pe toţi, şi vii şi morţi, întrucât una dintre nemernicile probe care li se cerea era: asupra lui Ion Gheorghe!, micşorarea lui dacă vi se pare mai mare, oprirea lui când vă ia înainte, compromiterea lui pe orice cale, să n-ajungă la acea recunoaştere publică de natură să-i confere putere sau interes din partea străinătăţii. (p. 30)

Invocarea planurilor diabolice ale „agenturilor străine“ de suprimare a filonului „pur românesc“ reciclează retorica abordată de Nicolae Ceauşescu vreo două decenii. Este dificil de acceptat persecuţia. Cu atât mai puţin conspiraţia. Întocmirea dosarului de urmărire informativă intra în atribuţiile poliţiei politice. Tind totuşi să cred că implicarea serviciilor secrete prin intermediul scriitorilor nu s-a limitat la recrutarea unor colaboratori care să ofere note. Inventarea rezistenţilor şi a disidenţilor reiese din lectura Arhivei C.N.S.A.S. Dacă şi-ar fi ponderat consideraţiile sarcastice, Ion Gheorghe ar fi influenţat opinia publică. Însă recursul împotriva liderilor morali postdecembrişti, pregătiţi tacticos în anii 1980, se autosubminează, deoarece poetul se imaginează mielul dus la tăiere. Criticile în presă, câte a primit Ion Gheorghe, aparţineau discursului oficial de tip comunist. Campanii similare s-au derulat până la „Contrarevoluţia din 1989“, aşa cum o defineşte memorialistul. Tendinţa de a supralicita hăituirea venită din câmpul literar rezultă din afişarea unui primat al ananghiei: „Am ascultat de versatul politician şi estet subţire Mihai Gafiţa, mi-am luat cartea Vertebra de pământ acasă şi astfel am devenit primul poet comunist cu o mare carte de sertar“ (p. 186).
Ion Gheorghe nu echivalează comunismul cu poliţia politică. Are dreptate. A rămas fidel socialismului. Ca atare, intră în contradicţie cu spiritualitatea sa păgână. Şi-a propus ca Deochiul Gorgonei să demaşte influenţa K.G.B.-ului în organizarea tranziţiei democratice de la noi. Dar atacurile la persoană împiedică discernământul. Reuşita volumului constă în tipărirea lui. Pluralismul, atât de des rumegat, a devenit o voroavă. S-a impus, datorită libertăţii de opinie, un discurs majoritar. Contrapunctul oferit de Ion Gheorghe contează, înainte de orice, prin faptul că-i obligă pe adresanţi să răspundă. Pamfletul este anticamera polemicii. Deochiul Gorgonei nu este un volum scris de un om trist, aşa cum s-a vorbit despre Adrian Marino. Ion Gheorghe nutreşte voluptatea resentimentului.