a10
Hegel, Ipocritul
Ovidiu Pecican
Ideea lui Vasile Gogea de a recupera din arhiva proprie textul lucrării lui de licenţă, susţinută la începutul anilor ̓80 ai secolului trecut, are o multiplă importanţă. În cel mai larg înţeles al ei, tipărirea textului sub titlul Singur cu Hegel(Cluj-Napoca: Ed. Eikon, 2013, 72 p.) pare să afirme, într-un moment de mare îndoială publică asupra calităţii şcolii româneşti, că aceasta din urmă era atât de valoroasă, încât până şi sub dominaţia ideologică a marxismului se putea face ceva la o facultate socotită pe atunci a fi ideologică prin excelenţă. Mai e, apoi, şi încrederea în ideile şi intuiţiile tânărului care era, pariul pe mintea aceluia. Raportarea obişnuită a multor autori este mai degrabă inversă. Ei sunt discreţi sau mai degrabă se ruşinează de începuturile lor. Or, Vasile Gogea procedează exact pe dos, permiţându-i studentului care era să iasă la iveală după circa trei decenii. În al treilea rând, este important că teza de odinioară apare acum, când generaţia căreia îi aparţine autorul începe să dispară – prea curând, din păcate – şi când e timpul ca istoricii literari să treacă la o mai bună cunoaştere a originilor ei intelectuale.
Ideea studentului Gogea a fost că lectura lui Hegel se poate face pornind de la Jankélévitch. Era o îndrăzneală mare, căci pe vremea aceea autorul francez nu circula încă în traduceri româneşti. Ba, mai mult, era în afara liniei canonice de citări străine, care îi cuprindea mai ales pe marxişti şi marxizanţi. (Era vremea când Andrei Marga şi Vladimir Tismăneanu se ocupau de Şcoala de la Frankfurt, socotind că fac un pas cutezător în afara drumului drept plăcut Partidului.) Mai era, apoi, şi altceva. După ce, în anii ’60-’70, imaginea de filosof a lui D. D. Roşca fusese restaurată pornind de la traducerile hegeliene, a doua parte a anilor ’70 adusese importantul salt la interpretările autohtone ale lui Hegel; întâi, prin C. Noica şi ale sale Povestiri despre om, apoi prin culegerea de studii – apărută în 1982 – coordonată de Andrei Marga şi Vasile Muscă, Teme hegeliene. Acestei recuperări a lui Hegel, continuată de pe poziţii oficiale prin monografia acad. C. I. Gulian, i se alăturau şi nume străine, traduse acum, precum scrierile tânărului Georg Lukács elaborate sub influenţa lui Hegel (Teoria romanului, Romanul istoric). Studiind într-un mediu academic saturat de marxism, dar pios în raport cu moştenirea lui D. D. Roşca, făcând parte din generaţia care îl descoperea cu sete pe Noica, Vasile Gogea a reuşit performanţa – deloc la îndemână, după cum s-a văzut atunci când finalizarea studiilor a trebuit de mai multe ori amânată, în faţa tergiversărilor oficiale – de a se înscrie, la dimensiunile modeste ale unei lucrări de licenţă, în şantierul hegelian înspre care se deschidea în acele momente filosofia românească.
Pe studentul Vasile Gogea nu îl interesa critica interpretărilor lui Hegel, „ci mai degrabă reconstruirea modului de a gândi al filosofului, urmărindu-se mai ales acele «expresii ale vieţii» sale (Dilthey) în care s-au obiectivat semnele unei anume disponibilităţi afectiv-atitudinale iniţiale şi convertite ulterior, dar niciodată trădate“ (p. 18-19). Altfel spus, Gogea voia să afle ce şi cum „îi venea“ lui Hegel atunci când şi pentru a filosofa. Ceea ce descoperă el este că la izvoarele impulsului căutat se află o atitudine ironică. Ea se converteşte atât într-o dimensiune ironică discursivă, cât şi printr-un procedeu ironic al gândirii.
Metodologic, junele ucenic într-ale filosofiei împrumută de la Michel Foucault („arheologia“), de la Andrei Pleşu (tipul de „contemplare“ din Pitoresc şi melancolie), mixând şi juxtapunând cu dezinvoltura ce anunţă prezenţa talentului. El vorbeşte – retrospectiv, astăzi – despre „încercarea mea de a face un «portret inteligibil» unuia dintre cei mai dificili (obscuri) filosofi ai lumii, Georg Wilhelm Friedrich Hegel“, ceea ce arată direcţia de înaintare: confruntarea propriei inteligenţe speculative cu provocarea textului hegelian. Dar orgoliul merge departe, căci se doreşte obţinerea unui portret dintr-o singură, esenţială, trăsătură originară, din care creşte întreaga aşezare hegeliană în operă. Or, aceasta este ironia de un tip special, cea rezultată din procesul dubitativ trecut sub tăcere şi înscrisă pe pagină ca un concentrat postdilematic.
În gândirea lui Hegel a intervenit, spune Gogea, o modificare radicală, în mai puţin de un deceniu, între momentul când studentul de la Tübingen planta cu Hölderlin şi cu Schelling un arbore al libertăţii şi cel în care mărturisea epistolar o conciliere cu lumea (1789-1797). Ar fi vorba de ceea ce tânărul exeget numeşte acompaniamentul „afectiv, valorizator ce însoţeşte discret, dar ferm, discursul filosofic hegelian“ (p. 22). Eufemismul utilizat semnalează, de fapt, o explorare de fundal, oarecum abisală, aducând cu o analiză contrastivă în care ceea ce pare marginal şi neimportant este pus să ocupe locul central cu adevărat (într-un fel foarte similar cu procedurile psihanalizei, chiar dacă nu şi cu mijloacele acesteia). Acest „acompaniament“ este, astfel, sublimarea spiritului revoluţionar într-o atitudine conciliantă, cel puţin în aparenţă, cu circumstanţele istorice dimprejur. Devenind adaptat, Hegel nu pierde ideaţia şi atitudinea iniţială, dar suprimă urmele care permiteau cunoaşterea ei facilă, directă. Cum o asemenea dualitate – ca să nu-i spun duplicitate – lasă urme traumatice în modul de a fi al omului, „Sistemul hegelian se prezintă ca o încercare eroică, aproape fără egal, de dezalienare a propriei conştiinţe a lui Hegel“ (p. 43).
Gogea descoperă, într-un demers care este şi unul de istoria ideilor, un „strat Galilei“ în conştiinţa tânărului Hegel, prima etapă a cristalizării conştiinţei filosofice hegeliene fiind simptomatic atins de absenţa galileică totală. „Universul desacralizat şi dezantropomorfizat al lui Galilei este înlocuit de Hegel cu un univers reantropomorfizat, dar raţional, prin aceea că Spiritul absolut – conştiinţa de sine a lui – va înlocui, în concepţia hegeliană, omul“ (p. 31). Galileo îi amintea, crede Gogea, viitorului părinte al Fenomenologiei spiritului de tragicul episod al confruntării cu inchiziţia, determinându-i strădania de împăcare cu statalitatea prusacă.
Nostalgia nutrită în tinereţe de Hegel pentru ceea ce fusese „totalitatea morală“ – fiindcă unitate a tuturor indivizilor săi – a statului antic grec (cu care identifica Germania unită, în vremurile epopeii napoleoniene unificatoare), sentimentul apartenenţei la un popor fărâmiţat stau, spune Vasile Gogea, la baza identităţii mentale Raţiune = Realitate, caracteristică lui Hegel (v. p. 28). Se vede aici semnul unei tranzacţionări între Hegel şi statul prusac; al unei amiabile acceptări reciproce. Şi tocmai aceasta marchează sistemul filosofic hegelian.
Principala figură retorică utilizată de Hegel devine astfel suprimarea, dinamica mentală a transformării prezenţei în absenţă fiind, după Jankélévitch, mişcarea ironiei (p. 43). De aceea, Gogea se interesează „mai ales de partea nepronunţată“ a discursului, „cu alte cuvinte [de] gândirea neexprimată a lui Hegel, gândire a cărei mişcare s-a desfăşurat, mai totdeauna, în «contracurent» cu rezultatul ei prezentat ca gândire exprimată“ (51). Aici descoperă Gogea ironia structurală din discursul filosofic hegelian, în coexistenţa sensului şi, în fundal, a contrasensului discursiv pe care, deopotrivă, textul le afirmă. De aici şi descoperirea că tema „conştiinţei nefericite“ nu este doar una tratată de Hegel în opera lui, ci şi o realitate a biografiei filosofului. Ipocrit, în felul lui, Hegel imaginează un stat mai puţin retrograd decât cel în care trăia.
Asemenea început promiţător anunţa un gânditor robust, neinhibat, stăpân pe scopurile şi pe expresia lui. Faptul că vremurile erau complicate şi că tinereţea trece repede nu sunt nişte scuze suficiente pentru a argumenta tăcerea de mai apoi a vocii distincte pe care Vasile Gogea o anunţa, vedem azi, în filosofia românească. De altfel, există şi alte voci care, promiţând atunci, s-au articulat mai târziu în domeniul gândirii neinhibate. Din preajma Echinox-ului, deci a mediului cultural clujean, sunt de amintit congeneri precum Marta Petreu, Aurel Codoban ori Gabriel Petric, primii doi universitari şi autori de cărţi relevante pentru comentariul filosofic, al treilea frecventându-l în acele vremuri pe C. Noica, dar scriind exegeze proprii din afara universităţii. Promitea destul, pe atunci, şi Radu Săplăcan, care elaborase o teză de licenţă despre Montaigne, despre care nu se mai ştie nimic. Pentru cei mai mulţi dintre autorii menţionaţi, literatura a devenit calea mai puţin periculoasă de urmat, în vremurile de asuprire ideologică ale dictaturii lui Ceauşescu. Tot în literatură şi-au găsit refugiul, la drept vorbind, şi alţii, mai afirmaţi (C. Noica şi-a publicat în serial cartea de interpretări hegeliene în România literară, Mihai Şora a fost premiat de Uniunea Scriitorilor încă din 1978 pentru o lucrare filosofică, Uniunea i-a primit – şi, cât a putut, i-a protejat – pe G. Liiceanu, A. Pleşu). Faptul că Vasile Gogea a devenit scriitor nu îi anulează pariul cu filosofia.